„Diemrich“, a strigat domnul Kuno Konrad Rescher către compartimentul de clasa a doua, în care ardea o lampă albastră. „Aici s-a terminat Transilvania şi nu a început încă Banatul. E de rău când ceva ia sfârşit şi nimic altceva nu începe. Ia uitaţi acolo, la cetatea renumită din Diemrich!“ Bărbatul cel mititel le-a făcut semn cu mâna de la fereastră. Afară vuia noaptea. Era întuneric beznă.
Clemens, deschizând cu greu ochii, a mimat curiozitatea şi s-a dus lângă unchiul său. Când a observat cum se oglindea în geamul de sticlă silueta sa deformată, asemenea imaginii unui puzzle, şi cum contururile se modificau în mod grotesc, s-a îngrozit.
Cu vocea spartă, unchiul a continuat: „Konradine, Kunigunde, Kunolf, copiii mei dragi, şi tu, Clemens, priviţi! Cetatea de-acolo sus, cândva fortăreaţă regală de hotar, iar acum o ruină!“
Tinerii au tresărit din somn speriaţi şi, în timp ce, pe jumătate adormiţi, se frecau la ochi, posesorul vocii care răsuna în noapte s-a ridicat pe vârfuri şi a tras din răsputeri de geamul glisant. Perdelele au început să răpăie în curentul produs de trenul în mers, părul fetelor zbura în toate părţile, toţi tremurau de frig. Tatăl le-a scuturat pe fetele care moţăiau, strâns îmbrăţişate. „Konradine, Kunigunde!“ A încercat şi cu băiatul, căruia i-a tras pledul de pe el: „Kunolf, fiul meu iubit!“. Băiatul s-a ridicat în capul oaselor.
Una dintre fete a bodogănit: „Hai tată, lasă-ne în pace şi închide fereastra“.
Iar cealaltă a mormăit: „Ştie foarte bine că nu putem suferi numele astea aiurite“. Ele între ele îşi spuneau Kuny şi Kony. Amândouă i-au întors spatele şi s-au afundat în colţul acoperit cu perne al băncii.
Tatăl a aprins plafoniera, iar lumina galbenă s-a revărsat blând în tot compartimentul. „Acum e acum, băieţi! Istorie trăită!“ Dar Kunolf, care ocupa de unul s
