Exordiu.

Dacă măcar jumătate dintre criticii literari activi în România (prin activi, mă refer la cei care produc un text de în­­tâmpinare cel puţin o dată pe lună) ar trece proba literaturii aşa cum o face Simona Sora cu Hotel Universal, nu am mai avea discuţiile recente de tipul „cri­ti­ca literară e moartă“, „criticii români sunt netalentaţi, corupţi şi inculţi“. Are Martin Amis o observaţie de bun-simţ (iar asta în memorii, nu în vreun eseu): e normal să existe tensiunea aceasta din­tre jurnalismul de întâmpinare şi scrii­tor – în fond, este singura critică ce folo­seş­te exact instrumentele obiectului cri­ti­cat. Un critic de artă nu pictează o des­crie­re a expoziţiei, criticul muzical nu-şi fredonează impresiile, nici măcar criticul de poezie nu scrie un poem-replică la ceea ce a citit (asta o fac poeţii)... Însă ele­ganţa şi pertinenţa criticii practicate de Simona Sora, accentele personale pe care nu le ajustează din falsă pudoare, fap­tul că percepe critica literară ca pe un exerciţiu literar, adică singurul fel în care mai poate fi făcută, au decupat-o din peisajul literar dominat exclusiv de voin­ţa de putere. A ajutat-o şi apro­pie­rea pasională de literaturile spaniolă şi sud-americană, deschiderea spre alte uni­versuri literare, ca o fereastră prin care intră aer curat în camera îmbâcsită după o noapte de bairam, precum cele din Hotel Universal.

Transitus

Acest lucru i-a mai permis, ca să gli­săm acum spre romanul acesta de de­but, „curajul“ de a scrie o proză care nu se încadrează în nici unul dintre tren­du­rile actuale şi căreia nu i se poate găsi proximitatea în literatura română decât hăt departe, la Ştefan Agopian. Nu sunt de acord cu comparaţiile făcute de critici cu Mircea Cărtărescu (s-ar putea să mă înşel), pentru că înHotel Universal nu pul­sează, maladiv, gigantic, Eul au­to­ru­lui (fie el deghizat sub cel al n