Marţi, la Ateneu, Lucerne Symphony Orchestra a interpretat „Concertul pentru violoncel şi orchestră“ şi „Simfonia nr. 6“, de Antonin Dvořák.
Cronică scrisă de Smaranda Oţeanu-Bunea
La Lucerna, oraş-bijuterie din inima Elveţiei, cu vreo 65.000 de locuitori, în care toate merg ceas (doar Omega este singura marcă din lume care a călătorit pe lună!), oamenii se laudă cu Lacul Lucerna, cu muntele Pilatus, cu podurile şi bisericile de secole, dar mai ales cu KKL, adică cu Centrul de cultură şi congrese, una dintre cele mai spectaculoase clădiri din Elveţia, ridicată în anul 2000, după proiectele arhitectului francez Jean Nouvel şi ale arhitectului american specialist în sonorizare, Russel Johnson. De ce? Pentru că aici, toată suflarea locului, şi nu numai, vine cu respect şi credinţă la concertele Orchestrei simfonice (LSO), ale Orchestrei de cameră (KKL) – componente de neînlocuit ale tradiţiei culturale elveţiene.
Elveţienii dau lecţii de Istorie. Oare numai Istorie?! Pentru ei e sfânt tot ce s-a construit în secole.
Ansamblul simfonic are o respectabilă istorie de peste 200 de ani şi, prin el, Lucerna a devenit vedetă printre oraşele muzicale ale lumii, iar managerii de azi au imensa responsabilitate de a nu trăi din dobânzi, ci de a construi mai departe. Au o agendă extrem de bogată, sala de 1.200 de locuri, cu o acustică perfectă, e mereu plină, abonamentele sunt asigurate, s-au inventat concertele de la miezul nopţii – neaşteptat de atractive –, iar celebrităţile sunt o permanenţă. În fine, au toată încrederea în dirijorul James Gaffigan, care pledează pentru transparenţa paginilor clasice, romantice, pentru inventivitatea opus-urilor moderne, pentru o sonoritate lejeră, iar experienţa colaborării sale cu alte orchestre de top este evidentă. A fi membru al LSO, e o mare onoare, spun elveţienii; oricare dintre i
