Ce înseamnă pentru un bolnav, peste care stabilirea unui diagnostic terifiant oricum cade ca un bumerang, să înceapă tratamentul în sistemul de stat e greu de închipuit. Să stai neputincios, şi tu şi ai tăi, cu un vraf de hârtii în mână, să-ţi dai speranţă că totul va fi bine şi, când trebuie să faci concret totul, să nu ştii de unde să începi. Ţi s-a dat vestea cruntă, poate ai suferit şi o intervenţie, te întorci pentru tratament într-un spital din judeţ şi, ameţit din cauza perfuziilor, mai stai la un cabinet, şi la încă unul...

Ar trebui să începi o nouă cură. Nu se poate în judeţ, e o speranţă în judeţul vecin, dar şi mai bine ar fi la Bucureşti. Ajungi acolo, prin cunoştinţe, cum altfel. Specialistul nu vrea să dea greş şi mai cere o analiză. Nici asta nu e uşor, bani nu ai, însă, de unde nu ai, tot ai fi dispus să te-mprumuţi, să plăteşti totul şi să-ţi recuperezi banii ulterior. Nu se poate aşa, unde te crezi, nu doar pentru tine timpul câştigat înseamnă şansă la viaţă. E nevoie de trimitere, dar nu oriunde, ci la o unitate în contract cu CJAS-ul de care aparţii. Specialistul, din judeţ, nu din Capitală, unde ai ajuns deja, ţi-ar da, dar nu poate fără trimitere de la mediul de familie. Care medic de familie are programul lui, nu se poate plia pe nevoile tuturor. Să zicem că ai obţinut toate hârtiile astea, deşi încă nu e cazul. Ca pacient ai dreptul să-ţi alegi medicul, laboratorul, unitatea sanitară. Spune legea. Spune prostii, constaţi în practică. Te duci acolo unde se poate, unde eşti condiţionat de contractele încheiate de finanţatorul serviciilor.

Vedem, din când în când, atunci când subiectele politice nu mai sunt aşa fierbinţi şi mai scapă şi teme sociale, părinţi disperaţi să-şi salveze copiii, oameni în toată firea doborâţi de cancere, care ştiu că nu şi-au terminat toate planurile şi că e dreptul lor s-o facă, vârstnic