Cîteva posibile explicaţii ale renaşteriii fotbalistice belgiene
Va fi Belgia campioană mondială? Pînă acum cîţiva ani, o asemenea întrebare era o recomandare temeinică pentru internare. Lucrurile s-au schimbat. Belgia nu va fi campioană mondială, dar poate bate o fostă campioană mondială într-un sfert de finală de Mondiale. Explicaţiile ascensiunii belgiene sînt complicate şi, în orice caz, nu au nici o legătură cu starea generală a unei ţări care nu ştie prea bine ce e şi cît va mai fi. Belgia e însă o lecţie despre lucrurile care fac fotbalul să se mişte pe drumul de la anonimat la performanţă. În aparenţă, Belgia a crescut pe valul unei generaţii excepţionale. După 30 de ani de rebuturi, Belgia e din nou mare exportator de jucători pentru cluburi de firmă: Bayern, Chelsea, Arsenal, Liverpool, Manchester United. Însă, cu posibila excepţie a lui Eden Hazard, nici unul din belgienii marilor cluburi europene nu e un supradotat. Aura intensă a unor Scifo sau Ceulemans a dispărut.
În schimb, a apărut aura aspră a jucătorului care nu greşeşte. Belgienii au urcat pe legi statistice care spun că în lipsa unor Messi sau Ronaldo fotbalul e un joc dominat de echipele care greşesc mai puţin. Există cîteva volume noi şi plicticoase în care cercetători încrîncenaţi fac analize pe perioade lungi şi ajung la concluzia că fotbalul e mult mai volatil decît alte jocuri de echipă pentru că stă sau cade pe numărul de erori acumulat în 90 de minute. Pase mărunte aiurea, faulturi de tot felul, sprinturi pierdute, centrări eşuate se aliază într-o realitate strivitoare care dictează rezultatul unui meci. Acum cîteva săptămîni, am văzut Scoţia - Belgia (0-2) şi, mînat de argumentul statistic, am încercat să ţin socoteala erorilor belgiene. Evident, au fost destule. Nu există echipă în viaţă care să nu facă erori. Dar numărul erorilor gratuite provocate de neatenţie, de tehni
