Nu există adevăr, există doar justificări

În 1998, filmam – pentru fosta emisiune a TVR Cu ochii-n patru – un documentar care s-a numit Poveşti de aur. Roşia Montană şi satele din jur sînt, practic, impregnate cu poveşti fantastice despre oloşi (uriaşi) şi pitici care exploatau aur în vremuri nu foarte clar precizate, cu vîlve, duhuri care bîntuiau galeriile de mină, ajutîndu-i pe căutătorii de aur sau pedepsindu-i pe hoţi. Sînt şi poveşti despre care toţi spun că ar fi adevărate, cu mineri care au dat lovitura în goana lor după aur, cumva asemănătoare celor din California sau Alaska, însă la scară mai mică. Un asemenea norocos, găsind o pepită, şi-a celebrat şansa printr-un alai original, cu mai multe trăsuri, într-una din ele fiind purtat, cu mare cinste, bastonul peste care fusese aşezat jobenul proaspăt îmbogăţitului – marcă a noii stări sociale. Păcălită, lumea saluta jobenul, pînă să ia seama la trăsura în care se afla personajul.

Cam aşa şi cu realitatea de la Roşia Montană. E greu să fii obiectiv. Peste informaţiile riguroase se suprapune emoţionalul, în cantităţi impresionante, bine asezonat cu o mare doză de manipulare mediatică. În plus, fiecare are adevărul lui – evident, cu propria argumentare, în funcţie de interes, educaţie, situaţie socială.

Pentru mulţi, venirea la Roşia Montană a lui Frank Timiş, misteriosul investitor româno-canadiano-australian, părea să fie salvarea mineritului aurifer. În 1997, planurile începeau să capete concreteţe – cîştigarea alegerilor de către CDR şi preşedintele Emil Constantinescu, geolog de profesie, promitea să deblocheze discuţiile despre o investiţie majoră, prezentată drept cea mai mare din Europa în domeniul mineritului aurifer. Mai mult – în plan era inclusă şi ecologizarea zonei, sistematic distrusă de exploatările comuniste începînd cu 1970, fără a fi luate minime măsuri de protecţie a me