Dacă faci o comparaţie între felul în care stau lucrurile acum, într-un anumit domeniu, şi cum stăteau aceleaşi lucruri înainte de 1989, rişti să fii etichetat drept „nostalgic comunist”. Dacă aminteşti despre taberele studenţeşti gratuite, de odihnă şi tematice (nu neapărat de îndoctrinare ideologică – existau şi tabere literare, de pildă) eşti comunist; dacă aminteşti despre calitatea procesului de învăţământ (de toate gradele) de dinainte de ’89, tot comunist eşti, de parcă pe vremuri s-ar fi studiat doar marxism şi socialism ştiinţific. Dacă aminteşti despre cărţile pe care le-ai citit „înainte”, tot un nostalgic eşti, de parcă ai fi citit doar „Mitrea Cocor”. Discuţiile despre „nostalgie” se înfundă, de obicei, în abordarea simplist-maniheistă conform căreia tot ce a fost şi tot ce s-a făcut înainte de 1989 a fost rău (cu sinonimul comunist).

Cum cifrele sunt singurele care nu se supun niciunei ideologii, am să dau un exemplu de „nostalgie” care, cu măsură, poate fi extrapolat şi la alte „domenii de activitate”.

Iată exemplul: în anul 1988 am mers pentru prima oară cu trenul de la Bucureşti la Sighetu Marmaţiei, la un Festival de poezie. Am parcurs, în noapte, 606 kilometri în 11 ore. Raportat la distanţa parcursă mi s-a părut, atunci, că drumul a durat nefiresc de mult.

Acum, la 25 de ani de la primul meu drum la Sighet, voi lua din nou trenul din Gara de Nord, cu aceeaşi destinaţie – Festivalul de poezie. Mi-am cumpărat bilete din vreme iar biletele, spre deosebire de cele de odinioară, comuniste adică, arată mai bine şi conţin mai multe informaţii. Distanţa de la Bucureşti la Sighet a rămas aceeaşi – tot 606 kilometri. Ceva s-a schimbat, totuşi: drumul durează acum (conform graficului, fără întârzieri, adică) 13 ore. Aşadar, la anul 2013 şi după 23 de ani de post-comunism, călătoria durează cu două ore mai mult. Adică trenul circulă ac