Profesia de medic chirurg are un trecut extrem de interesant, cu evoluţii spectaculoase, chiar „artistice“ în unele etape ale istoriei acesteia. Această profesie este învăluită în mister (oamenii „obişnuiţi“ ştiu că în timpul operaţiei se întâmplă ceva complicat, dar niciodată nu pot înţelege totul, chiar dacă se informează), în mit (chirurgul este un om cu calităţi superioare, cu talent şi curaj, are o îndemânare sau dexteritate deosebită, o capacitate de concentrare profundă şi prelungită), în legendă (marii chirurgi au fost priviţi ca zei ai medicinii, ai tuturor celor pentru care au creat sănătate sau ameliorarea ei). Chirurgul salvează, prelungeşte, redă viaţa. Dar cum s-a ajuns la o asemenea performanţă „dumnezeiască“? Înainte de a realiza un scurt istoric al evoluţiei chirurgiei, punctăm faptul că performanţa chirurgului ţine de trei elemente esenţiale specifice naturii sale umane (excludem din această discuţie elementul tehnologic sau alte aspecte exterioare persoanei chirurgului): creierul – elementul central, de comandă, ce reglează acţiunile extrem de fine ale unui „angrenaj“ foarte sofisticat în care se analizează, sintetizează informaţiile, se iau decizii în timp record, se comandă gesturi sau mişcări foarte fine; ochii – elementul perceptual, sistemul de observare, concentrare a atenţiei, componentă ce permite aprecierea detaliilor, măsurarea, delimitarea aspectelor observate, reglarea amplitudinii, intensităţii, duratei mişcărilor în timpul actului chirurgical; mâinile – elemente executive, coordonate, dirijate de creier şi ochi, componentă capabilă de a realiza acţiuni extrem de complicate, rezistând încordării musculare şi având reacţii spontane comandate de creier. De altfel, încă din secolul XVI, René Decartes (1596–1650) defineşte în mod clar legătura între ochi, creier (glanda pineală) şi mişcarea mâinii. Ansamblul celor trei elemente anat