Vineri, 6 septembrie, seara tîrziu. Zona: Piaţa Universităţii. Manifestanţii care se opun proiectului minier de la Roşia Montană scandau „Presa română, plină de cianură“. Pentru a nu ştiu cîta oară, eu, reprezentant al presei, eram acuzat la grămadă, alături de mulţi alţi jurnalişti, că sînt vîndut şi că ignor protestele. L-am luat la întrebări pe primul bărbat care mi-a ieşit în cale, arătîndu-i legitimaţia de presă şi bătîndu-i obrazul. Mi-a spus: „Nu tu, frate, televiziunile! Tu eşti OK!“ Acel manifestant reuşise, în doar două propoziţii simple, să rezume aproape perfect starea presei din România.
De ce sînt eu OK? Deoarece lucrez pentru un post de radio (RFI România) care este finanţat, în majoritate, din surse externe, mai precis din fonduri publice franceze. Presiune editorială nu există, libertatea de exprimare ne este garantată prin „Carta RFI“. Misiunea postului ne permite să abordăm şi subiecte care nu sînt mainstream în presa românească. Pentru că RFI a avut un om în Piaţa Universităţii în fiecare seară şi am acoperit protestele fără întrerupere. Aşa, şi?! Credeţi că manifestantul meu ştia toate astea? Nici pomeneală. Pentru el, toată presa înseamnă televiziuni. Nu mai există nimic altceva pentru consumatorul mediu de presă din România. Dacă nu eşti la televizor, nu exişti.
Din cauza acestei anomalii de percepţie – care se datorează însă strict publicului, nu presei –, protestatarii din Piaţa Universităţii au fost furioşi că, duminică seară, „nici o televiziune“ nu transmitea de la manifestaţia lor şi nu le propaga mesajul. Cine a lansat informaţia în Piaţă, probabil, nu este abonat RCS/RDS. Nu de alta, dar Digi24 a avut în seara aceea opt ştiri pe post, cu o durată de 34,17 minute, conform unei monitorizări realizate de Pagina de Media. Şi fuseseră primii acolo. Nu la mult timp după, a apărut echipa Realitatea TV. Postul a transmis în ace
