Probabil ca dublu „semn de viaţă” - al revenirii la fapte după solitudinea bună a vacanţelor şi ca declaraţie de re-imersare a lor în „trebile” cetăţii, artiştii bucureşteni se reîntâlnesc în lunile de palpare a „noului an sportiv” (septembrie-octombrie) în vioaie evenimente de grup. Aleg (de preferat, în ideal, cele mai bune lucrări) şi adună/recondiţionează (în realitate) ce mai au prin ateliere şi „pun” de-o manifestare.

Dincolo de constatarea unei implacabile „tradiţii a locului” care îi ajută pe creatori să fie împreună (fundamental, desigur, nu un lucru de criticat, căci dialogul este o şansă de progres spiritual) la re-începutul de drum, şi de constatarea de facto a unui „optimism lucrativ”, ar fi, totuşi, niscai nedumeriri, ceva „pete negre”, comentarii maliţioase de consemnat. Căci, spun unii, nu te prea poţi aştepta la lucruri de calitate ori de prestigiu de la purul hazard; cel mult, ai dreptul la o speranţă de linie a decenţei, la o acţiune „pe linia de plutire” – dar lipsind criteriile de coagulare ori de selecţie, şi aceasta ţine de mila Domnului şi de norocul intersectării dorinţei „organizatorilor” cu reuşita minunată a câte unui artist neobosit. „Este inimii durere”, vorba cronicarului, că o Galerie până mai ieri ţinta întru consacrare a oricărui aspirant la afirmare estetică (am numit aici Galeria Simeza) a devenit un astfel de turnuleţ al vorbirii - cât de democratice! - în multe limbi, fapt în care orice amator al fenomenului artistic al Bucureştilor ar identifica fără greş, resemnat, „abdicarea” autorităţilor în domeniu de la criteriul valoric, decăderea nivelului expoziţional în favoarea cantităţii (cum s-ar fi spus până nu demult, „s-a reuşit înlocuirea cantităţii printr-o nouă calitate”.). Ca lămurire, să precizăm că lucrul nu mai miră de o vreme pe nimeni, devreme ce au existat şi desigur vor mai exista situaţii în care artişti car