Un vechi proverb românesc spune „că aşa cum îţi aşterni, aşa dormi“. Oare este valabil şi pentru pacientul român? Şi dacă este să fim mai specifici şi pentru suferindul cu o afecţiune respiratorie de la noi? Face el suficient ca să-şi „primenească“ aşternuturile? Dacă ne uităm la datele statistice obţinute din anchete naţionale sau din evaluări, constatăm că acest pacient este extrem de prevalent în cohorta de boli cronice. Cu 9,3% BPOC-işti, cu aproximativ un milion de astmatici, un milion şi jumătate de bolnavi cu tulburări respiratorii în timpul somnului şi 27% cu tabagism cronic, realizăm că povara pentru individ şi sistem este enormă. Pacientul este destul de dezorientat sau, ca să păstrăm termenii de comparaţie, „nedormit“. Dacă privim doar în zona bolii respiratorii obstructive cronice constatăm că este un deficit educaţional teribil: se încurajează non-complianţa la terapie prin absenţa caietului pacientului, prin lipsa peak-flowmetrului de monitorizare la domiciliu (considerat prea scump pentru a se face o investiţie suplimentară), neacceptarea terapiei inhalatorii (datorită creării dependenţei), refuzul corticoizilor inhalatorii (datorită aceloraşi false moşteniri corticofobice). Nu mai vorbim de lipsa dorinţei de a-şi revedea medicul dacă îi merge bine, dar şi de dorinţa şi presiunea pe care o pune în urgenţă pe camerele de gardă atunci când, nemailuând medicaţia, îşi aduce aminte că este bolnav şi revine în circuit. Dar cum facilităm noi medicii, asociaţiile profesionale şi ONG-urile, „odihna“ acestor pacienţi? Avem păcatele noastre, multe la număr, care nu asigură o „saltea“ de calitate pentru „patul“ vieţii acestor bolnavi. Avem puţin timp pentru consultaţii, ele se rezumă adeseori la indicaţii sterile de terapie, fără alte recomandări multidisciplinare, fără apropiere de profilul psihologic al fiecărui pacient. Nu folosim suficiente arg