Cînd s-au închis minele din Apuseni, în urmă au rămas multe baruri, poluare şi o comă alcoolică generalizată. Cam cît i-a trebuit Arieşului să-şi recapete culoarea şi peştii, cam atît a durat şi paranghelia disponibilizaţilor. Adică vreo doi-trei ani, după care puţinii ortaci care au mai rămas sănătoşi şi în putere au lăsat din mînă paharul şi din minte tîrnăcopul, şi s-au pus pe cosit şi pe tăiat lemne. Unii, încă pe baricade, bîntuie făgădaiele, aşteptînd redeschiderea minelor. Li se spune „cocseri“ şi fac deja parte din pitorescul localităţilor.

Încet-încet, tinerii au început să plece la oraş sau în Occident, sătui de bătut munţii după vaci, de dat cu sapa prin lunci sau de pierdut vremea pe prispa casei. O lipsă cruntă de orizont şi demnitate au moştenit aceşti oameni de la minerit, o groapă în inimă mult mai hidoasă decît cea de la Roşia Poieni.

Pe acest fond de îndobitocire generală a apărut în peisaj Gold-ul lui Frank Timiş, care a început să arunce în stînga şi în dreapta cu ciozvîrte. Asta a fost de ajuns să le ia ochii unor oameni în pragul deznădejdii şi părăsiţi de toată lumea. Cu cît mai aproape de focarul Roşia, cu atît mai mare incidenţa de foşti mineri care cred că-şi vor lua înapoi vagonetul şi frontala, birtuţul care îi aşteaptă la ieşirea din schimburi, salariul de nimic şi silicoza. Refuză să vadă că în loc de toate acestea vor primi camioane de mare tonaj, dinamită, industrie chimică, deşert. Iar în loc de silicoză – cancer. Din fericire, cu cît mai departe de focar, cu atît lumea devine mai conştientă de ce înseamnă cu adevărat acest proiect faraonic şi imbecil. Moţii nu se ocupă numai cu mineritul, aşa cum inutil vor unii să sugereze, ba chiar aş îndrăzni să spun că majoritatea au cu totul alte domenii de activitate: creşterea animalelor, lemnul, piatra etc. Cîţiva dintre ei au început, timid, să se şi redreseze financiar via