…E ceas rău şi pentru tine şi pentru mine. Degeaba aş invoca vechile noastre relaţii de înţelegere şi întrajutorare care te-au ridicat la rangul de cel mai credincios prieten al omului, unde mai degrabă rabzi bătaia, rabzi de foame sau de frig, dar nu-ţi părăseşti stăpânul, aşa cum face pisica, repede alergătoare acolo unde îi este mai bine. Eram mic, dar mândru nevoie mare că puteam să citesc singur, fără să-l mai trag de mânecă pe Mau, bunicul meu („Iar mă băiete? Abia am închis cartea.“) să-mi citească ceva şi am dat de „Câinele soldatului“, a lui Grigore Alexandrescu. Atunci am vărsat primele mele lacrimi, nevăzute de altcineva, şi am strâns la piept cartea aceea cu „Cele mai frumoase poezii“. Sunt versuri pe care nu le-am uitat nici acum: …rănit în războaie, soldatul căzuse… Ce să fi stârnit dihonia asta dintre noi? Ce necurat ne-a învrăjbit atât de mult şi a împărţit biata noastră societate în unii care te blestemă şi-ţi cer sfârşitul netrebnic şi alţii care vor să rămână totul aşa cum a fost? Şi unii, şi ceilalţi au dreptăţile lor. Nimeni nu-i poate condamna. Rău este doar că în loc să căutăm de partea cui se află dreptatea, ocolim soluţiile. La drept vorbind, sigur că există vinovaţi. Şi nici nu trebuie căutaţi prea departe. În starea jalnică de care-pe-care, în care ne aflăm, sunt unii care au găsit drumul către câştiguri nemeritate: au câştigat şi câ Publicitate ştigă în continuare foarte bine. Nu de ieri, de azi am ajuns să avem zeci de mii de reprezentanţi ai stirpei canine pe străzi. Dacă am socoti banii cheltuiţi până acum pentru rezolvarea problemei maidanezilor (îmi cer iertare pentru acest urât şi nedemn apelativ pe care omul ţi l-a conferit), am putea vedea traseul lor mizerabil. Câinii fără stăpân sunt invenţia lor, mistria cu care-şi construiesc imperiile ticăloase şi scot la vedere trei ori cinci câini pe care îi hrănesc. Şi nu din dragost