Un prieten mi-a povestit din sursă de prima mână că, în 1990, o delegaţie din Republica Moldova a venit la Bucureşti cu mandatul de a cere unirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului. Sursa: OCTAVIAN COCOLOȘ
Ion Iliescu i-a primit după trei zile şi i-a trimis la Petre Roman, care le-a spus spus că e greu, le-a promis ceva ajutor şi i-a expediat, pentru că avea o audienţă cu nu ştiu ce ambasador străin. Pe scurt, FSN - sinistru moştenitor al PCR - a ratat momentul adevărului. Teamă de Moscova, cu care Iliescu era pe telefon, pentru a pregăti ambiţioase tratate ieşite din timp? Laşitate? E un episod relativ recent, a cărui istorie detaliată va fi scrisă ulterior. Cert este că acela a fost unicul moment în care România s-ar fi putut răzbuna pe tragedia comunismului, punând atât Occidentul, cât şi muribunda URSS, în faţa unui fapt împlinit. Cu atât mai cinică apare, acum, retorica ipocrită a "podului de flori": o cacialma bolşevică!
După 20 de ani, lucrurile s-au aşezat altfel. Republica Moldova a trecut prin războiul din Transnistria, şi-a consolidat propria statalitate, a generat o nouă elită politică şi a pendulat nu doar între comunişti şi democraţi, ci şi între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Teritoriul fertil şi nefericit dintre Prut şi Nistru a devenit un poligon geopolitic. Conflictul transnistrean a "îngheţat", dar a continuat să otrăvească drumul firesc al noului stat către reforme, progres economic şi o societate deschisă. Federaţia Rusă şi-a păstrat influenţa prin populaţia rusofonă minoritară, prin Mitropolia Moldovei, subordonată canonic faţă de Patriarhia Moscovei, prin şantaj energetic şi prin presiuni economice legate de închiderea sau deschiderea pieţei faţă de produsele moldoveneşti.
Locuitorii Basarabiei istorice - români, ruşi, ucrainieni şi găgăuzi – au suferit defapt împreună. Sărăcia s-a îmbinat adesea cu violenţa şi