Cu permisiunea dumneavoastră, vom înşira pe aţa literelor trei dintre cele mai lucioase mărgele de sticlă date nouă, indienilor, de capitaliştii care veghează lupeşte la stâna binelui public.

Cine priveşte cu ochi rece istoria reformelor din învăţământul românesc va observa că în spatele fiecărei mari „reforme” guvernamentale stă camuflată, precum broasca în mătasea de apă, câte o afacere babană. Cu permisiunea dumneavoastră, vom înşira pe aţa literelor trei dintre cele mai lucioase mărgele de sticlă date nouă, indienilor, de capitaliştii care veghează lupeşte la stâna binelui public.

În perioada 1992-1996, în anii de wild west ai învăţământului autohton, ministrul Liviu Maior a decretat, în numele trandafirului, că e nevoie de manuale alternative. Furtuna de atunci a arătat cât de puţin pregătită era societatea românească să facă faţă provocărilor perfide ale capitalismului. Odată pusă în practică, măsura a avut efect de bumerang, îmbogăţindu-i pe unii, sărăcindu-i pe alţii şi prostindu-i pe mulţi. Profesori şi elevi se plâng şi astăzi că învăţământul românesc nu dispune de manuale bune, dar „baronii manualelor” pe care premierul Ponta îi ameninţa cândva cu dispariţia tac şi fac. Educaţia nu se face cu declaraţii, ci cu manuale.

Redusă la cifre, afacerea „Manuale alternative” poate fi creionată fără suspine. La ora actuală, pentru 279 de programe şcolare acoperite de suport didactic tipărit sunt în vigoare 845 de titluri, ceea ce înseamnă că, în medie, pentru fiecare disciplină există cel puţin trei manuale alternative. În realitate, pentru unele discipline există chiar şi câte zece manuale. Alte 276 de programe şcolare aşteaptă să fie susţinute cu manuale. Să nu ne mai punem întrebări inutile de tipul „Cine dă seamă de calitatea manualelor? Cine le verifică, cine analizează dacă sunt potrivite şi cine le dă „bun de tipar”?”. Să constatăm, în sch