După concertele de deschidere, Festivalul „Enescu“ a continuat să propună repere amalgamate, menite să readucă ansambluri şi nume binecunoscute din precedente ediţii, să prezinte orchestre cu o tradiţie mai mult sau mai puţin îndelungată, evoluând pentru prima oară la noi, să includă formaţiile româneşti – camerale, simfonice sau corale – în varii combinaţii, aşa încât să se obţină un echilibru util pentru toată lumea implicată, cu foarte multă muzică de secol XX, departe de gustul publicului larg, cu o ciudată premieră la Operă şi nocturne care au adus creaţia preclasică în prim-plan. L-am reascultat pe Radu Lupu, de această dată în recital Schubert, compozitor apropiat structurii renumitului pianist, o sală sufocată de cei care ştiu că o asemenea întâlnire nu trebuie ratată descoperind o abordare cerebrală, departe de romantismul poate hipersensibil cu care ne-am obişnuit, sobru, rezervat, cu momente de anvergură aproape beethoveniene, reuşind totuşi să creeze atmosfera specială care „plutea“ deasupra tuturor; ovaţiile prelungi au fost răsplătite cu multe bisuri, semn că solistul s-a simţit în largul său din nou sub cupola Ateneului şi din nou admirat necondiţionat de publicul „de acasă“. Dar pe acel podium au concertat şi Filarmonica din Timişoara şi cea din Iaşi, cu oaspeţi străini la pupitru, colaborând cu pianişti cunoscuţi sau nu, în partituri cu siguranţă necunoscute nouă, iar orchestra din Cluj a abordat lucrări scrise (şi) de… dirijorul invitat. După-amiezele camerale şi matineele de la Auditorium sau de la Universitatea de Muzică s-au înscris pe aceleaşi coordonate, cvartetul „Tammuz“ preferând însă pagini de Enescu sau Fauré. Serile de la Sala Palatului au avut o cotă de noutate, pentru că Orchestra din Pittsburg, cu Manfred Honeck la pupitru, a convins în Simfonia nr. 5 de Şostakovici, a acompaniat pe cât posibil o explozivă pianistă – Yuja Wang –,