Odată cu Miron Duca (n. în 1952), expresionismul abstract al picturii româneşti a atins, încă devreme, cote de altitudine ce nu pot fi trecute cu vederea. Recunoaşterea acestei realităţi nu a întârziat prea mult, artistul deţinând încă din 1993 Premiul Naţional pentru Pictură al U. A.P. din România. Dar, dincolo de formele oficiale, mai importantă este anturarea plasticianului în propriul habitat, la Bistriţa. Înconjurat de colegi şi prieteni de aceeaşi vocaţie, el este celebrat ca unul dintre „greii” oraşului în materie de arte. Şi asta pe bună dreptate: în plină formă artistică şi atingând maturitatea de creaţie, plasticianul duce o viaţă de atelier efervescentă, care i-a oferit, de altfel, şi substanţa albumului Ritmuri ale timpului, semnat Oliv Mircea şi Emil Cira (2011).

Fastuoasa trecere în revistă pe care o oferă această ofrandă livrescă pune în lumină nu atât etapele unei creaţii abundente şi de mare diversitate pulsională, cât paleta vastă a unui talent ale cărui obiectivări pe pânză ţin seama de o bogată şi frământată viaţă interioară, pentru care formele, ritmurile şi culorile sunt uneltele expresive.

În cazul constelaţiilor lui Miron Duca, adevărate diagrame care pot porni din proximitatea vârtejurilor lui Turner, poposind într-o zonă a fundalurilor impresioniste şi ajungând mai departe până într-o proximitate potenţială cu Juan Miro, privitorul este invitat să lase deoparte decriptările savante, ghidate de raţiune şi de intuiţii hermeneutice, scufundându-se într-o stare poetică ce poate lua şi chipuri ale melancoliei, dar şi ale pasionalităţii dezlănţuite.

Epicul iese din discuţie dintru început, poveştile care se spun sunt ori subliminale, ori dilatate macroscopic dintr-o zonăp în care infinitezimalul se poate confunda cu uşurinţă cu jocul constelaţiilor cosmice, reamintind că universul mic îl cuprinde pe cel mare, şi invers. Pe