"Deschide-ţi inima şi lasă-L pe Dumnezeu să intre"
Era în aprilie 1994. Fetiţa mea Ruxandra, în vârstă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea şi cei doi fraţi ai ei mai mari ne ofereau mie şi soţului meu acea bucurie şi împlinire deplină, pe care numai familiile cu copii le pot avea. După programul obişnuit de dimineaţă, am luat-o în braţe, să mă joc puţin cu ea şi, pentru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai crescuse. Am aşezat-o pe o suprafaţă plană şi i-am întins picioruşele... şi atunci, pentru prima dată de când o aveam, am văzut că picioruşul drept era cu aproximativ 2 cm mai scurt decât stângul. O teamă nemărginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viaţa întreagă se termină, că pământul îmi fuge de sub picioare. Medicul pediatru, sosit între timp, a dat verdictul: luxaţie congenitală de şold. Am plecat a doua zi la Clinica II Pediatrie din Cluj-Napoca. Radiografiile au arătat clar o luxaţie accentuată la şoldul drept, necesitând urgent internarea, pe care am acceptat-o, nu fără strângere de inimă. Fetiţa a fost imobilizată, cu picioruşele în extensie, cu scripeţi şi greutăţi la fiecare picior. Urma să stea nemişcată trei săptămâni, după care să se intervină chirurgical asupra tendoanelor şi să i se pună piciorul în ghips. În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat şi să-i văd privirea nedumerită, care parcă mă implora s-o ajut. Şi atunci, ştiu c-am spus cu voce tare: "Doamne, te rog, ajută-ne!". În momentul acela, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în minte şi simţeam în suflet o putere neobişnuită. Am desfăcut curelele de pe picioruşele fetiţei, am îmbrăcat-o şi am luat-o în braţe. Soţul meu, care apăruse între timp cu cele necesare pentru săptămânile de spitalizare, a rămas năuc când i-am spus că mergem cu copilul aca
