Refugii estivale (5)
Stând io, aşa, tolănit la soare, pe cearşaful meu, întins pe burtă, cu cipilica de salvamar pe părul ud, plin de nisip şi firişoare de alge verzi sau brun-roşcate, abia ieşit din apă, priveam fix cum se evaporă picăturile de apă sărată, strălucind în razele soarelui ca nişte mici diamante efemere, pe pielea mea care se rumenise zdravăn în cele doar două sau trei zile de când descinsesem, în acel sfârşit de august al anului 1971, alături de ai mei, la Mamaia, pe „Litoralul românesc al Mării Negre”, aşa cum scria pe mai toate cartolinele care se decolorau şi se scorojeau pe tarabele vesele care împânzeau, de la un capăt la altul, toată staţiunea. Mă distrau foarte tare aceste cărţi poştale ilustrate pe care scria, aproape invariabil, „Salutări de la Mamaia” (sau numele locului unde erau făcute pozele), iar dacă erau imagini ale mai multor staţiuni, formula devenea „Salutări de pe litoralul românesc al Mării Negre”. Toate bune şi frumoase, da’ de ce şi „românesc”, continuam io să mă întreb cu mintea copilului care eram atunci, atâta vreme cât vilegiaturiştii români ştiau despre ce litoral e vorba, iar cei străini habar n-aveau româneşte şi nici nu-i interesa, iar celor cărora le trimiteau în ţările lor de baştină sau de aiurea urări, nici atât. Mister…
Apropo de turiştii străini. Mamaia încă rămăsese, la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, o staţiune şic, pentru elite sau, mai bine zis, pentru ăi mai cu dare de mână. Asta şi din pricina dezvoltării sale prin construirea unor magazine şi hoteluri luxoase (cu celebrele „Parc” şi „Perla” în pole-position, care păreau cele mai făţoase, cu cele 14 etaje ale lor) şi amenajării unor locuri de agrement funcţionale şi în ton cu cerinţele vilegiaturiştilor români, dar îndeosebi ale celor „vestici”, cum li se spunea atunci francezilor, nemţilor, italienilor sau nordicilor, care plăteau gra
