Mai ştie cineva, în ziua de azi, când înfloresc bujorii?
Pe vremea copilăriei mele, mai tot omul avea în grădină bujori şi în livadă stupi cu albine. Era o în-cân-ta-re să le vezi lucrând, cărând săculeţii ăia aurii pe picioruşele lor păroase! Era sadic să omori mormolocii de bondari, dar astea erau legile naturii. TREBUIA! Era reconfortant să vezi oameni înfofoliţi în salopete albe, foindu-se pe lângă stup, cu dorinţa de a le uşura munca, cu grija de a nu sta în faţa urdinişului...
Curăţam centrifuga de miere cu tata. Bilanţul victimelor: vreo 7-8 cutezătoare încercaseră să se înfrupte din belşugul de miere (ori poate încercaseră să se opună furtişagului?) şi pluteau cu burta plină. Le-am scos din miere şi le-am pus pe un pervaz din lemn. După vreun sfert de oră, am trecut să le văd: două eşecuri, restul biruinţe. Atunci, a început lupta mea: m-am încăpăţânat să le salvez pe cele două. Pe cea care a dat semne de viaţă, nu mai ţin minte cum am reanimat-o, dar ştiu sigur c-a scăpat cu bine. Ultima însă părea pierdută definitiv: nu-i vedeam nici antenuţele, nici picioruşele, aripile parcă erau lipite cu aracet de trup... Ce mai! Era moartă! O împingeam cu degetul arătător, dar n-avea nici un reflex, nici o împotrivire.
O să râdeţi poate, dar am aplicat măsuri de prim ajutor, ca în caz de înec: îi presam uşurel burtica, pentru a elimina excesul de miere. Apoi, am început să fac gimnastică cu picioruşele încârligate care, după ceva insistenţă, au devenit mai mobile, deşi n-arătau nici un semn de viaţă.
L-am întrebat pe tata dacă albinele mor în caz că le faci baie-n apă. Mi-a răspuns că nu, dar să n-o ţin mult! Am cufundat-o în apă de câteva ori, apoi, ţinând-o la soare ca să se usuce (timp în care-i cântam, îi vorbeam, o mângâiam, o încurajam: "Hai albinuţo, hai că poţi! Nu muri! Eşti aşa de frumoasă! Eu te rog
