IICMER dă semne a fi depăşit faza romantică a contemplării ruinelor comunismului, a simpozioanelor selecte, a repetatelor exerciţii de autoadmiraţie ale fostului său preşedinte, Vladimir Tismăneanu, şi a adulaţiilor faţă de preşedintele Traian Băsescu şi pare să se fi apropiat şi de atât de necesara acţiune reală.

Institutul nu şi-a abandonat misiunea de instituţie de cercetare, continuă să editeze ori să sprijine editarea de cărţi ce ne demonstrează, printre altele, că oricâte jurnale ori memorii ale foştilor deţinuţi politici ar fi fost publicate în ultimii 23 de ani, că oricâte lucrări despre istoria României dintre anii 1945 şi 1989 au văzut lumina tiparului din 1990 încoace, suntem departe de a şti totul despre regimul comunist din România. Un regim al cărui principal obiectiv, chiar şi în faza naţionalist-agresivă a domniei lui Nicolae Ceauşescu, a fost acela de a-i extermina pe români. Pentru comuniştii români, cetăţenii Republicii Populare, iar, mai apoi, ai Republicii Socialiste România, românii nu erau oameni, ci doar cifre, numere, milioane ce aveau obligaţia să se înmulţească şi pe care urmăreau sistematic să îi supună. Iar ori de câte ori cineva se afirma drept conştiinţă, ori de câte ori cineva îşi afirma individualitatea, ori de câte ori vreun român se manifesta drept refuznic, respectivul trebuia eliminat, anihilat, exterminat.

De câteva luni încoace, IICMER a început să ne arate că regimul comunist din România nu s-a bazat numai pe câţiva lideri veniţi de la Moscova, odată cu tancurile sovietice, tancuri pe care ani buni am fost siliţi să le elogiem drept eliberatoare, doar pe trupele sovietice care, oricum au părăsit România în 1958, ci şi pe românii, pe românii verzi, cu nume neaoşe româneşti precum Alexandru Vişinescu ori Ion Ficioru care, contra cost, pentru salarii consistente şi nenumărate alte avantaje au uitat că sunt oameni şi au