Cerbul lopătar
Ce rămâne, atunci când închizi ochii şi vezi, eşti tu. Toate locurile, poveştile şi oamenii care locuiesc în tine, pe care le porţi prin realitatea asta mare ca pe o vrajă de care ai nevoie, ca pe o vrajă de care nu te mai poţi desprinde, toate lucrurile astea care ţi se arată, din nou şi din nou, atunci când ai răgazul să le priveşti, sunt cele care te fac viu, sunt cele care te poartă înainte. Şi n-aş putea să fiu eu, fără să închid ochii şi să văd drumul spre Deltă - Dunărea la Giurgeni, Hârşova, Topolog - iar, apoi, pădurea nesfârşită de tei din Ciucurova şi pe fratele meu mare spunând, clar, limpede, pentru totdeauna, "uite, aici, la popasul ăsta, mă opream de fiecare dată cu tata". Şi văd cum trecem încet, pe lângă un restaurant părăginit, "Cerbul lopătar" şi, nu ştiu cum, îi văd pe tata şi pe fratele meu mare, stând la o masă care nu mai există. Pur şi simplu stând încremeniţi acolo, la o masă dintr-un restaurant părăsit pentru totdeauna. Iar apoi trecem mai departe, ieşim din pădurea de tei, fratele meu mare tace, tac şi eu, şi ştiu, ştiu foarte bine, că în tăcerea asta vorbim amândoi cu tata.
De la Ciucurova până în Nalbant, nu-ţi rămâne decât să taci. Să taci cât pentru o viaţă şi să te bucuri că Dumnezeu şi-a deschis lumea pentru tine şi te lasă să o priveşti pe îndelete cât te ţine privirea. Iar privirea pleacă de la tine, se unduieşte deasupra câmpiilor vălurite, dezmiardă pădurile înalte de pe dealuri şi se duce mai mult, tot mai mult, înspre munţii uitaţi ai Dobrogei, acolo unde cerul e totuna cu pământul, acolo de unde nu mai ai cum, unde şi de ce să priveşti mai departe. Închizi ochii, îţi faci cruce şi mulţumeşti pentru toate astea. Drumul continuă, în nici o oră ajungi în Tulcea, încarci bagajele pe o barcă şi pleci, încet, pe apă.
Insula Fericirii
Ştiu. E prima dată când am ajuns în De
