Dansul contemporan, ca orice artă “vie”, stă sub semnul efemerului încurajând documentarea și metadiscuția pentru a mai “fixa” câte ceva. În ce măsură însă e ok ca o instituție a statului cum e Centrul Național al Dansului București (CNDB), oricât de atipică pentru peisajul instituțional românesc, oricât de fidelă specificului ei, să joace după aceeaşi regulă a efemerului?

Cam o dată la doi ani, și mai des, Ministerul Culturii e cuprins de amnezie spontană determinând-i pe dansatori, împreună cu operatorii culturali colaboratori și presa să redefinească, încă o dată, centrul explicând diferența specifică în relație cu Opera sau alte teatre de repertoriu și dând măsura impactului cultural și social.

Acest gest rămâne însă necesar, de fiecare dată, chiar și după 8-9 ani, ar putea fi chiar o ocazie bună de revizuire a discursului (propriu) despre CNDB și de regândire a viitorului, ar putea fi ca un lecture al lui Dan Perjovschi în care acesta își amintește performanțele sortite, prin natura lor, aceluiași efemer.

Ministrul Culturii, Daniel Barbu, a hotărât, fără a-i consulta pe cei vizați, să comaseze CNDB, Opereta, Centrul „Tinerimea Română” și Opera, toate ca subdomenii sub umbrela celei din urmă. Argumentele sale au fost când de ordin economic, când urmând un glorios model german. „Este sistemul tipic în Germania şi Austria, unde operele, baletul şi teatrele sunt în 95% din cazuri în aceeaşi administrare”, spune ministrul. Pentru eliminarea “dublajului”, scrie în HG.

Ce nu înțelege ministrul Barbu e că între Operă și CNDB e chiar o dublă diferență – și de formă și de conținut. Un teatru de repertoriu clasic cum e Opera nu are nici o legătură cu un centru de poiecte, care funcționează și ca teatru de prezentare dar și ca finanțator de proiecte și care se adresează, oricum, dansului contemporan, o artă diferită de balet.

Ministrul Barbu p