Prima lecție de religie am avut-o pe vremea când abia învățam să scriu “mama” cu litere de tipar mari și stângace. A ținut-o, aproape în șoaptă, Bunica, mai bine zis, străbunică-mea, în apartamentul ei micuț, într-unul dintre anostele blocuri sovietice, în lumea comunistă. Ajunsese aici, la oraș, cu mulți ani înainte, fugind de soarta de care alți vecini de-ai ei nu au scăpat: Gulag. Acolo, în cel mai obișnuit loc din cea mai obișnuită țară de pe pământ, am aflat că, cică, există cineva în cer, numele lui este Dumnezeu și că el a făcut, așa cum făceam și eu din plastelină la grădiniță, două figurine, cărora le-a insuflat viață. Cu vocea ei joasă, liniștită, nu încerca să mă învețe ceva, ci doar să-mi deschidă poarta către o lume fantastică, alta decât raiul socialist, fizic, metalic, mirosind a petrol.
Peste câțiva ani, în adolescență, am avut și altfel de lecții de religie. La școală, de data asta. O ființă cu fustă și lanț de aur, plictisită și ușor jenată de privirile noastre de atoateștiutori, ne-a împărțit niște cărticele și tema pentru acasă: rugăciuni pe de rost, că ne ascultă la ora următoare. Ce respect și interes putea să ne trezească nouă, celor care purtam tricouri cu Nirvana, ne tăiam blugii și descopeream că a fost odată ca niciodată o trupă Doors, această abordare? Față de prima lecție, pe care nu o uitasem încă, asta părea o încercare stearpă de a umple o oră. Mai nasoală decât fizica (pentru mine), iar asta însemna că era chiar de rău.
Între timp, în anul 2013, orele de religie în România seamănă tot mai mult cu cea din urmă. Este materie obligatorie, la care copiii află doar învățăturile ritului ortodox, fiind scutiți cei care sunt de altă confesiune sau de niciuna. Degeaba îi deschizi tu mintea copilului tău acasă și îi spui că e liber să aleagă și că un spirit frumos e un spirit descătușat. E de ajuns să treacă pragul școlii, unde a
