Luna trecută, s-au împlinit aproape trei sferturi de secol de la moartea uneia dintre cele mai complexe şi intrigante figuri politice ale secolului al XX-lea. Perceput deseori ca succesorul de drept al lui Lenin, spre deosebire de uzurpatorul Stalin – care ar fi avut intelectul, energia şi viziunea necesare transformării Uniunii Sovietice dintr-un stat sfîşiat de război civil, invazii militare ale puterilor occidentale, foamete şi puseuri dictatoriale, atît bolşevice, cît şi alb-gardiste, într-un stat cu adevărat socialist: emancipator, progresist şi democratic (nu neapărat în sensul „burghez“ al termenului) –, puţine personaje istorice sînt mai enigmatice şi mai dificil de prins în cuvinte ca Leon Troţki.

Născut într-o familie relativ înstărită de fermieri din sudul Ucrainei în 1879, Troţki a fost atras ,încă din tinereţe, de mişcarea revoluţionară rusă, sesizînd de timpuriu enormele inegalităţi socio-economice şi cenzura apăsătoare caracteristice Imperiului Ţarist. Exilat politic în Siberia, Troţki reuşeşte să ajungă în Europa, unde se va face remarcat la întrunirile social-de - mocraţilor ruşi şi nu numai ca un excelent orator, dar şi ca un profund şi coerent teoretician. Nici măcar discursurile lui Lenin nu se puteau compara cu forţa, elocvenţa şi capacitatea motivaţională pe care Troţki reuşea să le trasmită auditoriului. Mulţi îl considerau liderul de necontestat al social-democraţiei ruse. Troţki a sesizat rapid propensiunile dictatoriale ale lui Lenin, pe care l-a acuzat că încearcă să substituie proletariatului o mişcare compusă din propagandişti şi activişti politici, un partid politic devotat şi fanatizat, alcătuit din „revoluţionari de profesie“. Marx şi mulţi alţi social-democraţi europeni avertizaseră împotriva unui astfel de derapaj, pe care Troţki l-a numit „substituţionism politic“: componenta politică şi intelectuală a mişcării de e