- Când Dumnezeu vrea să dea putere unui loc umil de închinăciune, face ca acolo să se petreacă miracole -
Din goana maşinii nu vezi mare lucru. În imensitatea ei, câmpia e rătăcitoare. E lacomă şi fără măsură. Înghite grăbit şi năvalnic tot ce întâlneşte în cale, lăsându-te în scurt timp fără niciun reper, în afara liniei subţiri şi ezitante a orizontului. Bănuieşti că Mânăstirea Radu Negru e undeva, pe aproape. Stă ca o dropie pitită în lanurile de porumb ale Bărăganului. Dar eşti încă departe. Mai durează până să ajungi. Câmpia te poartă de la Ciulniţa spre Călăraşi, în legănări mărunte şi înşelătoare, ce sporesc impresia hipnotică de monotonie şi somnolenţă. Apoi, drumul coteşte undeva în stânga, prăfuit şi lipsit de alt indiciu, când, brusc şi parcă de niciunde, apare turla bisericii, cu o cruce imensă, profilată misterios în lumina difuză a dimineţii.
Înconjurată de ziduri groase şi înalte, biserica de la Radu Negru stă în mijlocul câmpiei, asemenea unui catarg de corabie. Stă şi povesteşte, în felul ei tăcut, despre suferinţa unui sat părăsit dramatic, într-o singură noapte, de ţăranii speriaţi să vadă cum apele din adâncul pământului începuseră să ţâşnească apocaliptic de peste tot, inundându-le ogorul, casele şi magaziile cu alimente sau lemne pentru iarnă.
*
Din toată istoria satului pustiit, în anii '70, de apele freatice ale Bărăganului, a mai rămas, astăzi, doar o biserică, pe care părintele Gherasim Noapteş, dimpreună cu alţi patru călugări, au transformat-o în cea mai frumoasă mânăstire din ţinutul Călăraşiului. O frumuseţe iscată, parcă, de-a dreptul din răbdarea îndârjită a monahului umil. Din înfrânarea eroică, fără limite, a oricărui început.
A trebuit să-l întâlnesc pe părintele Gherasim Noapteş (un mare iubitor de artă şi de frumos), ca să înţeleg ceva din istoria plină de întâmplări
