Indiferent că poezia e albă, bleu sau căcănie, dracul criticii trebuie să rămână cât de negru poate el să fie
Asemenea celor mai mulţi colegi de mapamond care se ocupă cu inginerii de-astea de-ale spiritului, nici eu nu am pretenţia că ştiu exact (subliniez: exact) ce fac. Adică, în fond, cu ce mă ocup? Cu poezia, să zicem, dar ce e aia poezie? Pot să dau o definiţie? Nu, nu pot. Evident, cunosc o sumedenie de chestii despre poezie, dar nu ştiu definiţia poeziei, aşa cum, de exemplu, visez definiţia subiectului: Subiectul este partea principală de propoziţie care… etc… etc… Cunoaşteţi. Cei mai mulţi dintre colegii de mapamond care se ocupă cu inginerii de-astea de-ale poeziei, vă asigur, nu pot nici ei să vă dea definiţia poeziei. Cei mai puţini, care pretind că sunt în stare de aşa ceva, mint! Dintre cei care mint, cei mai oneşti se iluzionează. Ei, poate că poezia nici nu are nevoie de o definiţie…
Dar ce este critica poeziei? Păi, ce să fie… Este conştiinţa de sine a poeziei. Adică, indiferent ce, mama naibii, o fi poezia asta, de o identitate tot are nevoie şi ea. Imediat ce s-a născut, trece pe la ofiţerul stării civile critice, pentru a fi luată în evidenţă. E înregistrată, măsurată, cântărită, i se iau amprentele, i se întocmeşte fişa personală, i se stabilesc atribuţiile, competenţele, responsabilităţile, lungul nasului, semnele particulare…
De-acum, poezia are buletin de identitate şi permis de liberă circulaţie. E majoră, e vaccinată, a devenit conştientă de ea însăşi, poate ieşi în lume. În lumea cititorilor profesionişti, care o adoră, o iubesc, o neglijează sau o uită. După cum şi cu cine se-ntinde şi ea sub plapuma critică. Ceilalţi, cititorii ocazionali, diletanţii, n-au amoruri de-astea, critice, cu poezia. Pentru ei, propoziţiile: „aştept să urci/ să cobori/ să laşi în prag un semn/ să pleci/ să revii/ aştept” (Victor Sterom) pot
