Ce puteau însemna integrarea și, desigur, reversul ei, dezintegrarea, pentru un tînăr student la Filozofie și, mai apoi, profesor pasager, bursier pasager, din perioada interbelică, pasionat, confiscat de meditaţia asupra destinului culturilor mici și al celor mari, asupra declinului occidental profeţit de Oswald Spengler și asupra lacunei de destin a propriului popor? Orice ar fi însemnat, referinţa la cunoscutul filozof al culturii care a scris opera de succesDer Untergang des Abendlandes (1918, 1922-1923) este obligatorie, căci ea oferă ancadramentul specific uzului – și abuzului – termenilor menţionaţi în cartea tînărului Emil Cioran Schimbarea la faţă a României (1935-1936, publicată în 1936). Într-adevăr, există în această carte nu numai o singură manieră în care conceptele de „integrare“ și „dezintegrare“ își găsesc ilustrarea (fără a fi expres utilizate), ci și o concepţie oximoronică asupra lor; o viziune tensională, contrastantă.

Practic, Emil Cioran socotește, în mod paradoxal, integrarea ca fiind o dez - integrare, o nonistorie – conform faimoasei concepţii a lui Lucian Blaga despre evacuarea istoriei de către români –, dar și o dezertare de la misiunea istorică și metafizică pe care poporul român o are sau o putea construi. Căci chestiunea este următoarea: dacă are, într-adevăr, misiunea despre care e vorba, de ce nu o pune în operă, urmărind-o perseverent în durata lungă? Iar dacă nu o are, de ce nu se ridică la înălţimea unei asemenea misiuni, asemenea altor popoare? Cioran socotește că păstrarea în discreţie, într-un anonimat istoric nestrăbătut de fapte extravagante, precum marile cuceriri teritoriale, marile construcţii cu reverberaţii pînă departe, cu alte cuvinte, existenţa istorică normală, banală a unei dezvoltări organice cotidiene este semnul sigur, pe de o parte, al diluării substanţei unui popor, iar pe de altă parte, simpto