Ordinea lumilor s-a cutremurat. Zeii au greşit. Cei buni au fost pedepsiţi, cei răi s-au strecurat mai departe. Aurul şi puterea sînt la cine nu trebuie şi alţii mai răi le rîvnesc. Iubirea a fost o dată învinsă de moarte. Totul este, aşadar, pregătit: intră în scenă Eroul. Siegfried.

Ştim de la orele de filozofie că spiritul german de la începutul secolului al XIX-lea era dominat de ambiţia totalităţii. Kant şi Hegel, Goethe şi Wilhelm von Humboldt sînt doar numele cele mai mari care vin în minte în această privinţă, dar martor este Dumnezeu că încercările de a cuprinde Totul într-un sistem de gîndire sau într-un sistem de poveşti devorau pur şi simplu puterile intelectuale ale momentului. Astăzi, nu doar că nu mai e de bonton să încerce cineva aşa ceva, dar ar fi pe loc socotit fie ţicnit, fie şarlatan dacă ar persista. Modernitatea tîrzie ne-a convins că lumea e spartă într-o infinitate de cioburi şi că aflarea unităţii acestora e iluzorie. Omul actual nu are nici apetit şi nici organ pentru totalitate. Şi-a găsit echilibrul în fagmente şi decupaje. Dar, în secolul al XIX-lea, oamenii aceia chiar credeau că pot să cuprindă Universul. A fost ultima epopee eroică a gîndirii şi a creaţiei, ultima încercare a omului de a cuprinde Cosmosul. Dintre aceşti eroi ai Culturii cu majusculă, ai culturii cu misiune înaltă, Wagner e ultimul în ordine cronologică, dar şi singurul care a încercat asediul Universului de pe versantul muzicii, cu tot instrumentarul artelor convocat. ”Inelul Nibelungilor” este exact asta – încercarea supremă de a livra, sistematizat, Totul. Ca de obicei, începutul este un fapt particular. Noica zicea că lansajul spre universal poate porni de oriunde? Exact aşa a pornit Wagner ”Inelul” său – cel mai impresionant lansaj spre universal pe care îl cunosc. La începutul exilului său elveţian, în 1848, Wagner s-a gîndit să scrie o operă despre moartea