Repere clare pe drumul teoriei nu există încă. Cel puţin nu în ceea ce priveşte literatura ultimilor ani. Trăim amurgul postmodernismului. Întrebarea firească esteWhat’s next?. Şi, pentru a trasa primele linii de forţă ale unui răspuns care se anunţă a fi din ce în ce mai complicat,American Book Review (mai/iunie 2013, vol. 34, nr. 4) a publicat un dosar dedicat noţiunii de metamodernism, coordonat de Christian Moraru.

Cei care cunosc metamorfozele teoriei critice recente ştiu că asistăm la slăbirea paradigmei postmodernismului, dacă nu chiar la devalorizarea sa completă. Într-un editorial intitulat „Thirteen Ways of Passing Postmo dernism“, Christian Moraru se întreabă dacă „trecerea“ postmodernismului reprezintă cu adevărat amurgul unei „epoci“ teoretice, dacă noile propuneri conceptuale („digimodernism, performatism, globalism, cosmodernism, planetarism, hipermodernism, altermodernism“) sînt îndeajuns de bine configurate stilistic şi tematic şi dacă acestea anunţă într-adevăr un nou profil de gîndire critică. În plus, rămîne încă greu de stabilit dacă autori (i.e. Don DeLillo, David Foster Wallace, Chang-rae Lee, Junot Díaz, Mark Z. Dani elewski, Zadie Smith, Michel Houellebecq, Haruki Murakami, Orhan Pamuk şi Roberto Bolaño) care au generat schimbări ale formei şi ale gustului mai aparţin postmodernismului sau pot fi integraţi unui argument care susţine schimbarea de paradigmă; dacă un scriitor ca DeLillo poate fi postmodern în Zgomotul alb şi post-postmodern în Punctul Omega. Merită să te întrebi (susţine C. Moraru) şi dacă mult-trîmbiţata întoarcere la realism, noul eclectism, noua „sinceritate“ şi noul autenticism, împreună cu revenirea empaticului, eticului, metafizicului, a epocii postidentitare şi a marilor naraţiuni, vor fi de ajuns pentru a determina o schimbare de paradigmă reală, diferită de postmodernism, către ceea ce s-ar putea numi