Încheiam ultima mea „Intersecţie“ estivală observînd influenţa puternică a spiritului kierkegaardian asupra tînărului Cioran. Se pare că acesta a citit unele scrieri ale filozofului danez în franceză şi/sau germană încă la sfîrşitul anilor ’20-începutul anilor ’30 ai secolului trecut. În monografia sa publicată recent la Editura Gaussen,Cioran avant Cioran, Vincent Piednoir menţionează faptul că, în caietele de note ale tînărului student, a găsit citat un fragment din Kierkegaard care se referea la „disperare“ şi stabilea legături posibile între aceasta şi sentimentul morţii. Probabil nu este exagerată constatarea că Cioran, în scrierile sale publicate înainte de plecarea în Franţa, a fost cel mai „kierkegaardian“ autor român. În aceeaşi măsură am putea spune că a fost şi cel mai „nietzschean“. Poate că Eugen Ionescu ne-ar fi contrazis, observînd că tînărul Cioran era doar o palidă imitaţie a lui… Rozanov. Oricum ar fi stat lucrurile atunci, este clar că, împreună cu mulţi membri ai generaţiei sale care se vor afirma în România sau în afara ei în anii următori, Cioran i-a frecventat cu pasiune pe Kierkegaard, Nietzsche şi Şestov. Interesant este că toţi aceştia erau filozofi/gînditori care respingeau instituţiile universitare şi care, în general, negau ideea de establishment: i se prezintă o asemenea alternativă tînărului/tinerei care caută un punct de sprijin într-o lume atît de haotică precum este aceea în care trăim noi?

Astăzi învăţăm să deconstruim lumea şi să o reconstruim după precepte şi reguli care ne sînt prescrise în universităţi şi în instituţii de învăţămînt acreditate de acestea şi de academii. Dar întrebarea nu este doar „Unde ne sînt profeţii?“, ci şi „Mai ştim noi să punem întrebări?“. Sau mai degrabă, poate, „Mai vrem noi să punem întrebări?“… L-am uitat pe Schopenhauer, pe care Cioran l-a cultivat, de asemenea, în tinereţe. În îns