Nu îmi dau seama pentru cine e mai dificil, la fiecare început de an şcolar: pentru părinţi sau pentru copii. Emoţii sunt de ambele părţi, dar grijile diferă. Ca mamă, cu un copil care începe cel de al şaptelea an şcolar, mă aşteptam ca problemele să se diminueze. Ştiu ce profesori are, ştiu ce orar şcolar e, ştiu cât mă costă fondul clasei, ştiu la ce materii trebuie să completăm pregătirea în privat – adică la un after school, ştiu cam unde sunt punctele slabe şi unde sunt punctele tari. Toate astea, doar în capul meu.
La fiecare început de an şcolar, o luăm de la capăt. Doar să te ţină nervii cu acest sistem previzibil de imprevizibil. Când am ales şcoala, am căutat un învăţător bun. Am nimerit, iar la finalul clasei a IV-a mă consideram un părinte norocos. Clasa a V-a, în mod firesc, venea cu emoţii. Mai mulţi profesori, fără învăţătorul care îi ocrotea în pauze, cu aere de adolescent pe care cu tact trebuia să le tolerez, dar şi să le corectez. Aveam deja agenda pregătită. Însă am căutat să mă asigur că gimnaziul se va petrece doar în ciclul de dimineaţă. Şcoala ne-a oferit toate asigurările că, până la finele clasei a VIII-a, nimic nu se va schimba. Zici?, mă întreb acum.
Niciodată nu am priceput cum de miniştrii Educaţiei, directorii de şcoală, profesorii se complac în această situaţie: ne adaptăm condiţiilor. Nici nu vreau să aud acel argument precar că şi pe vremea noastră, adică acum vreo 35 de ani, era greu, şi uite că am rezistat, ce le tot plângem de milă copiilor. Să se obişnuiască, viata e grea! O fi, dar hai să nu o facem şi mai grea, când ar putea să fie mai ordonată şi cu mai multă responsabilitate pentru aceşti copii pe care, în mod normal, ar trebui să-i pregătim pentru viaţă fără să îi forţăm să se chinuie doar pentru că viaţa poate fi şi grea. Mai ales când eşti în România.
Nu abordez aici un aspect esenţial pentru învăţământ
