…iar Steaua nu mai e o copilă
“Și de ce nu v-ați revenit după 0-1?” a fost întrebat Bourceanu, iar el a răspuns sec și “la bărbie”: “Fiindcă a venit golul doi…”. E replica meciului care ne-a făcut KO pe toți, de la savanți și pînă la cei mai aprigi miștocari. Ea e pe cît de subtilă, pe atît de dură pentru toate inteligențele românești în plină acțiune. Fără să dea explicații, ea explică în concizia ei, cel puțin pentru mine, enigma acestui 0-3 mai degrabă urît decît adevărat.
Căci Schalke nu mi s-a părut un monstru, un coșmar, chiar dacă Marcelino Răducanu zice că ar fi fost o minune ca Steaua să învingă. Fără să fie o minune, Steaua, cum-necum, i-a făcut față în primele 30 de minute, tocmai fiindcă nici Schalke nu juca înspăimîntător. Domina, dar mare brînză în careu nu se vedea. După minutul 30, după șutul splendid al lui Tănase, situația s-a echilibrat vizibil, băieții lui Reghe - cel convins 100% că putem bate! - încetaseră cu jocul acela de incomodare, prinseseră ceva tupeu și Schalke nu-și mai făcea de cap, în nici un caz nu mai îngrozea.
Dimpotrivă: ratarea lui Popa, la 0-0, era din acelea care pot fixa destinul dacă nu al unui meci, cel puțin al unui scor. Lui Reghe i-a căzut sticla de apă din mînă, la propriu, ca și nouă, acasă, bărbia în piept; ca doar la 5-6 minute - așa lucrează grosolan destinul - să aibă loc enormitatea gafei dintre Tătă și Szukala, la centrarea lui Uchida, japonezul care ne-a dăruit măcar facilul calambur de ucigaș. Într-un sfert de oră s-a marcat al doilea gol, ca la un antrenament de tactică, și un al treilea, într-o distracție. Cu toată naturalețea expresiei, Stelei i s-a pus plumb în picioare.
Cu aceeași naturalețe se ridică întrebarea: de ce? Bourceanu e exemplar în cinism, dar cei care mai deținem unele naivități nu putem trece peste evidență: Steaua a căzut mai mult psihic decît fizic. La 0-1, echipa n
