Nu e vorba de micile partide care se bat pe moştenirea guvernărilor Boc, ci chiar de Partidul Social-Democrat, care încearcă acum să-şi conserve ultimele urme din poziţia de partid de stânga afişată pe când era în opoziţie.

Deşi, în continuare, premierul Victor Ponta dă semnale (voluntare sau nu) că nu susţine personal proiectul Roşia Montană, ci vrea doar o îngropare onorabilă a acestuia în Parlament, o seamă de gânditori ai partidului s-au arătat chiar mai fermi decât Traian Băsescu în favoarea exploatării resurselor minerale ca pârghie de bază a creşterii economice. "La gazele de şist există contestaţii, la cărbune sunt contestaţii, aur, argint, cupru. Eu nu aş vrea să îmi văd copiii într-o ţară care devine grădină botanică", a rostit, memorabil, vicepremierul Liviu Dragnea; ex-premierul Adrian Năstase a lăsat să se înţeleagă că frânarea proiectului de la Roşia Montană convine unei Ungarii poftitoare la Transilvania, iar europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu a spus că protestele de stradă contra proiectului minier sunt doar o repetiţie pentru "adevărata miză", adică o opoziţie orchestrată de Moscova contra exploatării gazelor de şist. La acestea se adaugă vasta listă de promisiuni către FMI proaspăt asumate de guvernul Ponta prin noul acord, în frunte cu vânzarea "majorităţii portofoliului" de companii din subordinea Ministerului Economiei.

Prin urmare, ideile de stânga, de salvare a solului şi a subsolului ţării de la exploatarea prădalnică a resurselor, s-au refugiat ca prin farmec în ograda partidelor care îşi asumă într-un fel sau altul opoziţia, de la PNL la Noua Republică şi de la PDL la UDMR, toate împinse de o irepresibilă motivaţie electorală să se armonizeze în discurs atât între ele, cât şi cu protestele de stradă, cu atât mai mult cu cât acestea din urmă se îndreaptă încet, dar sigur spre o mişcare similară celei din iarna anului