Avea 18 ani când i-a murit tatăl şi, o dată cu dispariţia lui, s-a risipit şi visul de a ajunge cineva, om cu şcoală. În Scorţeni, un sat din inima Moldovei, adunat între dealuri, nu departe de Tescanii lui Enescu, flăcăul acela cu sufletul lovit şi-a lăsat mama plângând, în poartă, şi a pornit pe drumul cel lung al atâtor emigranţi români, care aleargă în căutarea norocului şi a unei vieţi mai bune.

„Nu ştiam atunci cât de puţin îmi va fi dat să-mi mai privesc mama în ochi, să-i şterg lacrimile...”, îmi spune Marian, frământându-şi mâinile. (Avea să îmi spună, ceva mai târziu, că, la scurtă vreme după moartea tatălui, măicuţa lui s-a prăpădit şi ea - „avea probleme cardiace, dar nu a vrut să mă lase s-o aduc la doctorii din Italia, ca să o caute; mi-a zis că Dumnezeu, drăguţul, o să aibă grijă de ea şi, dacă o fi să aibă zile de trăit, o să le trăiască...”).

Mâinile lui Marian Rusu sunt aspre. Aspre de muncă. Atunci când l-am întâlnit, era împreună cu patronii fermei viticole din Abruzzo, unde lucrează. Cu Ulisse şi cu fiii lui. Toţi purtau aceleaşi haine frumoase, cu sacourile croite de acelaşi croitor, din pânză subţire, de vară, sinilii. Cu batiste de mătase în buzunarul de la piept. Cu acelaşi zâmbet pe buze. Păreau să fie o singură mare şi fericită familie. Doar mâinile lui erau altfel. Mâini muncite, cu bătături pe care le simţi zgâriindu-te... Mâini de ţăran. „Tata nu voia să fiu ţăran. El voia să merg la şcoală, să ajung om învăţat. Acasă, nu m-a lăsat nici măcar să merg la prăşit păpuşoiul... Dar cred că destinul meu era să fiu ţăran. Ca bunicul, ca străbunicul, ca toţi ai mei, cei din Scorţeni sau din Pănceşti. Doar că, uite, în loc să fiu ţăran în Scorţeni, sunt în Abruzzo.”

Ne povesteşte apoi cum a ajuns în Italia. „În vara aia, după ce a murit tata, a venit un vecin din Italia şi m-a întrebat dacă merg cu el să muncesc ca... pla