Interesantă intrarea României în zodia protestelor de stradă, într-atât de lungi ca durată şi relativ masive încât să devină reprezentative pentru o anumită stare de spirit. Problema apare în momentul în care am vrea să o caracterizăm.

Despre ce e vorba: silă faţă de politicieni, nemulţumire faţă de sistem, explozie a sentimentului de neputinţă şi protest împotriva unei clase politice din ce în ce mai departe de programele anunţate în campaniile electorale, dispreţ faţă de partidele devenite refugiu pentru multe personaje cel puţin ciudate, saturaţie faţă de acuzaţiile sau zvonurile despre corupţie care însoţesc orice proiect major din economia românească...sau toate laolaltă, amestecate acum într-o formulă autohtonă care vine pe linia tipului de mişcări sociale născute din tradiţia "nesupunerii civile", protestul (de cele mai multe ori) paşnic împotriva politicilor duse de guvernanţi?

Greu de spus. Dar, pentru a înţelege mai bine ceea ce se petrece acum la noi, iată câteva exemple celebre, dintre cele care au marcat o evoluţie urmărită cu materie atenţie atât de sociologi cât şi de politologi deoarece se pare că de aici s-ar putea naşte noi formule de partide politice de tipul anti-sistem, neo-anarhiste, de genul "Partidul Străzii" sau "Partidul Piraţilor". Unde se termină protestele paşnice din seria "nesupunerii civile" şi unde şi când sunt preferate mişcările alternative: protestul legal, obiecţia de conştiinţă, protestul radical, acţiunea revoluţionară?

Iată câteva exemple care au făcut istorie:

Henry David Thoreau (1817 - 1862) filozof, eseist, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor şi al progresului. Acţiunea sa din 25 iulie 1846, (cea care deschide marea serie a protestelor de acest gen şi al acţiunilor bazate pe filozofia non violenţei) este foarte simplă: se întâlneşte cu colectorul de taxe Sam Staples şi, deoare