Dacă în primul episod al serialului nostru spuneam că existenţa ţiganilor a fost atestată documentar pentru prima oară în arealul Ţărilor Române într-un act oficial emis în a doua jumătate a secolului al XIV-lea (1385) de cancelaria domnitorului Dan I Basarab al Ţării Româneşti, prezenţa lor în Europa este consemnată cu 125 de ani mai devreme (1260), într-o scrisoare a regelui Ottokar al II-lea al Boemiei (supranumit „Regele de Fier şi de Aur”), care îi semnala Papei Alexandru al IV-lea, înaintea bătăliei de la Kressenbrun dintre armata austriaco-boemiană pe care o conducea şi cea maghiară, că în rândurile acesteia din urmă existau şi pâlcuri formate din bărbaţi numiţi Cingari (aşa cum am mai amintit, astăzi, specialiştii în domeniul ţiganologiei şi lingvisticii sunt unanim de acord că denumirea de „ţigan” provine de la numele unor triburi – Cingar sau Cengar – care trăiesc în partea de nord a Indiei – regiunea statului Punjab de astăzi - şi-n Bangladesh, a căror limbă, punjaba – un dialect al limbii hinduse – şi, respectiv, bengali, conţin în lexicul lor o mare varietate de cuvinte şi expresii a căror asemănare cu acelea din limba romani este izbitoare). Fapt pe care, de altfel, avea să-l constate şi istoricul J. H. Schwicker, în lucrarea sa „Die Zigeuner in Ungarn und Siebenbürgen” („Ţiganii din Ungaria şi Transilvania”, Viena, Teschen 1882): „Dacă ne situăm, însă, în singurul punct de vedere corect pe care cercetarea lingvistică comparată ni l-a indicat, atunci nu mai încape nicio îndoială asupra pătrunderii ţiganilor din India sau dintr-o altă ţară locuită în care se vorbeşte limba indusă”.

Aşadar, iată doar câteva informaţii destul de exacte privind istoria începuturilor etniei ţigăneşti în această parte a lumii, aşa cum, de altfel, au fost ele prezentate şi în câteva lucrări fundamentale aparţinând unor redutabili ţiganologi români: „Esquisse sur l’hi