Iisus dormea în corabie. Ce pildă de omenitate! Frânt de ostenit, face şi Iisus ce face omul: se odihneşte, doarme. E ascunsă aci o divină smerenie.

Iisus dormea în corabie. Ce pildă de omenitate! Frânt de ostenit, face şi Iisus ce face omul: se odihneşte, doarme. E ascunsă aci o divină smerenie. „S-a stârnit vânt vijelios”. Iisus dormea. Corabia se primejduia. Iisus dormea înainte. Ucenicii s-au alarmat de spaima morţii, şi apropiindu-se de Iisus cu spaima lor „L-au deşteptat zicând:«Învăţătorule, învăţătorule», trezeşte-Te că pierim !” Iisus a certat vânturile. Marea s-a liniştit cât s-au temut ucenicii. Mai rămânea de liniştit defecţiunea sufletească a ucenicilor. Sufletul lor speriat de valuri s-a speriat şi de liniştirea lor. Frica de valuri pătrunsese furtună în suflete. Iisus dorea de la ei – şi de la toţi credincioşii lumii – o linişte de adâncime: liniştea siguranţei în Dumnezeu. Aceasta ar da să se înţeleagă că, în jurul unui om liniştit – din cauza rădăcinilor lui în adâncul Cerului – se face linişte pe pământ. Omul trebuie să fie statornic în adânc de cer ca să nu-1 sperie neliniştile de la suprafaţa vieţii. Cam pe aşa raţiuni cred să-şi fi întemeiat Iisus înfruntarea de necredinţă, pe care a adus- o ucenicilor. Întrebându-i de credinţă, Iisus a certat furtuna îndoielilor.

Iisus a adus credinţa Sa, liniştea Sa de adânc, leac nestatorniciei mării şi spaimelor sufletului omenesc. Furtunile sunt lecţii inevitabile ale Cărţii Vieţii. Cea mai grea e

furtuna răspunderilor. „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”, - zice sfântul Ioan Gură de Aur, despre preot. Sunt însă ucenici ai lui Iisus, în care Cerul a prins rădăcini adânci. De aceştia a ascultat până şi firea neînsufleţită. Taina lor e aceasta: prin nevoinţă şi dar au dobândit o ascultare desăvârşită de Dumnezeu: au făcut l