30 noiembrie 1975: Aveam şapte ani şi era ziua mea de nume, Sfântul Andrei. Cred că era şi momentul când ne pregăteam de tort. Sună telefonul. Răspunde bunica din partea mamei. Era în jur de opt seara. Bunica îmi face semn să vin să vorbesc la telefon. Aud un plânset prelung. Nu pricep nimic. Las telefonul bunicii. Ea împrietită îmi şopteşte: "Dănuţ (aşa îmi spunea- n.mea: prenumele complet e Andrei-Dan), tatăl tău a murit. E cealealtă bunică la telefon!".
Povestea a început în 1965, cu aproape trei inainte de naşterea mea. Tatăl meu, Iulian Bădin, a fost unul din cei care la Facultatea de Filosofie din Bucureşti au creat un grup împotriva regimului comunist. Vladimir Tismăneanu a scris cândva în Evenimentul Zilei povestea aceea cu multe detalii. Titlul era: Un puzzle cu Securitate, partid şi UTC.
30 noiembrie 1975: Tatăl meu împlinea 30 de ani şi era ziua mea de nume. După implicarea lui în evenimentele de la Facultatea de Filosofie de la Universitarea din Bucureşti părinţii mei au divorţat. Presiunea era enormă. Am o singură amintire cu el: o dată, de ziua mea, a venit târziu, cred că era după şapte seara. A zis: Dănuţ, mergem în oraş să îţi un cadou. Aveam 4-5 ani, nu mai reţin exact. Stăteam cu bunicii şi mama, undeva în Domenii. M-a luat de mână şi am plecat. Îl strângeam de mână, eram fericit că îl simt cu mine şi întrebam repetat: ce îmi cumperi cadou? Ştiu că ne-am oprit undeva, în Calea Griviţei, la un magazin de jucării. Era închis, dar angajaţii mai erau înăuntru. Tatăl meu s-a rugat de ei: vreau să îi iau un cadou fiului meu. Refuzul a fost categoric. Îmi amintesc că am izbucnit în plâns. Tata m-a strâns de mână, m-a îmbrăţişat şi mi-a sărutat lacrimile. Am fost foarte dezamăgit atunci. Omul acela în landon şi cu ochelari mă dezamăgise. De fapt nu el, dar aşa simţea atunci copilul din mine. Am fost, mai apoi, la priveghi, nu însă la înmormântare
