În faţa muntelui esti parcã veşnic predispus să te gândeşti la măreţia lui Dumnezeu, precum şi la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil, Cel ce se descoperă şi Cel ce rămâne dincolo de ce

În faţa muntelui esti parcã veşnic predispus să te gândeşti la măreţia lui Dumnezeu, precum şi la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil, Cel ce se descoperă şi Cel ce rămâne dincolo de ceea ce cunoaştem.

Cineva care are legătură cu Dumnezeu, numai atunci cunoaşte pe Dumnezeu, când se simte copleşit de Dumnezeu. Dacă cineva vrea să­L cunoască pe Dumnezeu în amănunţime, nu­L poate cunoaşte, n­are cum! Un Dumnezeu care ar putea fi cunoscut, n­ar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai presus de om îl copleşesc. Aşa ceva face într­un fel şi muntele. Şi atunci, dacă ai sensibilitate sufletească în faţa măreţiei unui munte, poţi să­ţi reverşi sufletul într­o rugăciune particulară, într­o rugăciune personală, într­o rugăciune poate fără gânduri, dar o rugăciune simţită, în care inima este pe primul loc, mai ales la munte.

Nu s­ar putea zice că toţi oamenii care merg la munte se roagă şi nici măcar că majoritatea oamenilor care merg la munte se roagă. Poate că nici dintre credincioşi nu se simt toţi cu o dispoziţie sufletească pentru rugăciune şi constatăm că nici noi nu reuşim să ne revărsăm într­o rugăciune consistentă şi susţinută, chiar şi în condiţii de munte, în condiţii de apropiere de munte, în condiţii de impresii de munte.

Ştim că rugăciunea este definită ca „vorbirea minţii cu Dumnezeu”. Aşa o defineşte Evagrie Ponticul. Ce poţi spune lui Dumnezeu în apropierea unui munte, doar ceea ce seamănă cu „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici