Cancelarul german Angela Merkel a navigat în ultimii patru ani cum a putut printre primejdiile ivite în cale din cauza crizei, reacţionând de la caz la caz. Din această cauză nu este îndrăgită peste tot în Europa.

„Dacă eşuează moneda euro, eşuează şi Europa, şi asta n-are voie să se întâmple". Este o propoziţie rostită pentru prima dată de Angela Merkel în octombrie 2011. De atunci a tot repetat-o cu obstinaţie. A devenit un adevărat leitmotiv al politicii sale europene şi anticriză. Şefa executivului german a aprobat târziu şi cu reţineri ajutoare financiare pentru ţările europene aflate în prag de faliment. Apoi, a conlucrat la înfiinţarea umbrelelor de salvare, a negociat reduceri şi reeşalonări ale plăţii datoriilor, pentru a se declara într-un final totuşi de acord cu achiziţionarea, de către Banca Centrală Europeană, a obligaţiunilor emise de statele cu bonitate zero, imposibil de vândut pe piaţa liberă.

„Pentru noi, a fost ceva cu totul nou", a declarat Merkel în context. „UE de astăzi nu mai e UE de acum cinci ani. Multe s-au schimbat între timp, fiindcă această criză este una profundă şi de structură", declară, referindu-se la politica europeană a Angelei Merkel, Yannis Emanuilidis, expert în cadrul European Policy Center din Bruxelles. „În ultimii trei, patru, cinci ani, Berlinul, guvernul german şi implicit cancelarul, au jucat un rol central."

În cursul crizei, Angela Merkel a mizat pe oferte de ajutor în schimbul unor măsuri de economisire şi reformă. În Grecia, Cipru, Portugalia, Irlanda, Spania şi Italia ea a fost făcută responsabilă, atât de politicienii ţărilor respective, cât şi de presa autohtonă, pentru aplicarea unor dure măsuri de austeritate. În consecinţă, protestele străzii nu s-au lăsat aşteptate, iar în ziare au apărut fotomontaje înfăţişând-o pe Merkel în uniforma SS sau metamorfozată în Hitler. În rep