„E vremea, Doamne! Vara a fost lungă./ Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare/ şi vânturile pe câmpii le-alungă.”

Şi, cum ficţiunea creează realitatea, ce poate da mai limpede semnalul schimbării anotimpurilor, al miracolului trecerii Naturii de la plenitudinea verii la melancolia toamnei, decât un poem izvorând din blândul panteism al lui Rainer Maria Rilke, tălmăcit în româneşte de un alt mare poet, Alexandru Philippide?

E drept, vara a fost lungă. Lungă şi frenetică, încărcată de speranţe şi de acea forţă pe care o manifestă uneori viaţa, când năvăleşte asupra noastră ca un torent de neoprit. Nimic nu-i stă împotrivă, capacitatea de analiză şi de înţelegere pare depăşită, bietele aparate ale lucidităţii se blochează, inima ne conduce trupul şi ne trezim trăind prin simţuri şi minuni, ca vieţuitorii dintâi ai Paradisului.

Pentru că acest amalgam de fragilitate şi rezistenţă care este fiinţa umană poate trăi uneori şi aşa, alunecând pe faţa lustruită a realităţii, fără a lua în seamă miezul profund al întrebărilor devoratoare ale existenţei. Vieţuind, pur şi simplu, făcându-şi din ritualuri şi din frumuseţe un leac pentru uitarea durerii, suferinţei şi morţii. Ignorând orice îi afectează fericirea în care crede orbeşte. Bucurându-se frenetic de fiecare zi ca de ultima, în siajul epicureanului îndemn „Carpe diem!”.

Dar numai pentru o vreme. Căci, odată cu stingerea inexorabilă a verii, revenim la luciditatea dintotdeauna, ca şi cum frigul care începe să se facă simţit în preajmă ne-ar atinge şi sufletul. Pentru că agonia Naturii, lumina tot mai sticloasă şi bolnavă, vegetaţia care ia, cameleonic, înfăţişări inimaginabile ne pătrund până în străfunduri, dându-ne astfel semnul etern al propriei condiţii de muritori.

„De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi./ Cel singur va fi singur vreme lungă,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scri/ ş