Cand strategia este buna, chiar daca tactica este rea, unele batalii pot fi pierdute dar razboiul va fi castigat. O strategie buna implica identificarea tintei esentiale. Aceasta exprima interesul vital si se defineste in functie de esenta indentitatii celui care o fixeaza. Pentru o entitate politica identitatea respectiva depinde de geografia care o circumscrie.

Care sunt granitele definitorii pentru UE; cele din spatele carora securitatea cetatenilor europeni (cea personala, sociala, nationala si internationala) poate fi cel mai bine garantata? Orbite de egoismele lor nationale si inca obsedate de concursul dintre ele, statele membre sau cea mai mare parte a lor, nu se pot pune de acord in aceasta privinta. De aceea, neavand geografie, UE i-ar mai ramane doar istoria. Cum, insa, si trecutul o dezbina, in locul istoriei a asezat mitologia. O mitologie proclamata in chiar preambulul Tratatului de la Lisabona in care se afirma ca nasterea sa ar fi inspirata „din mostenirea culturala, religioasa si umanista a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile si inalienabile ale persoanei, precum libertatea, democratia, egalitatea si statul de drept”.

Asadar, arogandu-si identitatea de sursa si depozitar al „valorilor universale, inviolabile si inalienabile”, cand de fapt la origine ea a fost o uniune de frici iar nu o uniune de valori, UE isi afirma dreptul si obligatia de a promova si apara respectivele valori in intreaga lume. Universalismul cultural ia astfel locul geo-politicii. Tinta strategica a UE devine functie de identitatea culturala auto-atribuita in baza unui mit, in loc sa fie functie de identitatea geografica.

Negandind in termenii unei geografii identitare coerente, UE nu este capabila sa isi defineasca o identitate geo-politica si de aceea, nici sa planifice sau sa actioneze strategic. Asta