* "Titircă, Sotirescu et C-ie" - studiu de caz

Despre încercarea lui Caragiale de a scrie o comedie în anii de autoexil la Berlin s-a scris mai mult ca un amănunt al biografiei decât al operei. În cei opt ani, 1904-1912, vine în ţară de vreo 30 de ori. E limpede că ceva îl trăgea înapoi. Dacă istoricul sau criticul literar scrie adesea despre cum a scris un autor o operă, în cazul lui Caragiale, cel din perioada berlineză, se cuvine să aruncăm o scurtă ochire despre cum un mare scriitor nu a scris o operă. Printre proiectele literare foarte importante ale acestei perioade este şi comedia "Titircă, Sotirescu et C-ia". Se ştie, Caragiale rareori lăsa ceva început şi neterminat. Dar perioada aceasta are nu numai pentru biografie, ci şi pentru operă câteva particularităţi. Mai întâi, pentru Caragiale perioada berlineză există ca un timp al crizei. Şerban Cioculescu scrie despre „sleirea inspiraţiei", alţii scriu despre „tăcerea berlineză". Pe de o parte, e limpede că autorul îşi dorea o operă de sinteză, care să rezume destinul unor vechi personaje, pe de altă parte dorea să exprime viziunea sa asupra evoluţiei societăţii româneşti în pragul secolului al XX-lea. E perioada în care autorul călătoreşte mult, atât în ţară cât şi prin Europa. Avea o nestatornicie greu de înţeles. Părea că nu se grăbeşte, lucra, aduna replici, cuvinte, situaţii dramatice, practica un fel de polenizare miraculoasă a realului. Cei care l-au revăzut, fie în ţară, fie la Berlin au remarcat un „bon viveur" în epocă de glorie. Părea că are timp, că amână scrierea comediei. Părea sortit pentru vârsta patriarhilor. Când îl chinuia amintirea prietenilor, scria scrisori. Marele epistolar al acestor ani e mai mult o operă de dor. Pentru „Kir Ianulea" a găsit vreme să scrie, să transcrie, să „pieptene" stilul. Şi a ieşit o admirabilă nuvelă, o capodoperă a prozei naţionale. Scriind, se în