Din literatura sanitară de pe ușile de la Supremă

Curtea supremă a dreptății arată ca un depozit improvizat într-un palat rechiziționat în vreme de război. Fosta Curte Supremă de Justiție a României, rebotezată Înalta Curte de Casație și Justiției (ÎCCJ), seamănă ca un viloi de industriaș român rechiziționat de armată.

De piatră să fii și, de îndată ce îi treci pragul, o discretă emoție te furnică. Pășești în așa-zisul templu al jutiției române, în cel care ar trebui să fie. Nu în cel care este. În cel mult un minut, totul se prăbușeşte ca la un accident șocant. Ai intrat în ceva cu aer de gară! ÎCCJ, mitul justiției și spaima oricărui împricinat, arată ca o sală de coletărie rapidă a unei stații mai răsărite din România sau Bulgaria. Cărucioare de cărat dosare, dulapuri de toate culorile și confecționate din lemn, tablă, prefabricate și chiar din plastic, anunțuri lipite peste tot, colete peste colete, sârme spânzurate pe pereți, aparate defecte, uși date la perete şi proptite cu vrafuri de dosare, funcționari fumând pe holuri, unii chiar lângă anunțul ”Fumatul interzis”, becuri chioare și lucruri pierdute.

Un polițist grav păzește intrarea principală, destinată numai judecătorilor, și un altul veghează la filtrul electromagnetic pentru cetățenii de rând. Te pune să golești buzunarele și să treci ca la controlul corporal de la aeroport, lăsându-te să înțelegi că intri într-un spațiu de maximă siguranță, deşi primii pași dincolo de aparatul de control te poartă într-o altă improvizație a democrației românești. Despre Curte se spun multe, se vorbesc destule și se declară puține. Se spune totuși că la conducerea ei operează ofițeri acoperiți. Adică judecători care se înțeleg mai bine cu serviciile secrete și cu alți factori de putere decât cu legea. Dacă la instanțele inferioare mai merge cum mai merge, la ”Supremă” ies sentințe care adeseori