La sfârşitul săptămânii trecute, publicaţii precum „The Telegraph" sau „La civilta cattolica" anunţau interviul cu Papa Francisc şi rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede că după şase luni de pontificat încep să ia formă explicită schimbările ce intervin în abordarea Bisericii, societăţii şi lumii odată cu noul pontif.
Fiind vorba de o instituţie cu pondere majoră în viaţa umanităţii, interesul pentru pontificat rămâne, fireşte, mare, chiar şi în această epocă de secularizare a conştiinţelor şi de expansiune a unei religiozităţi după ureche şi frecvent improvizată. În plus, noul papă vine, în premieră, din cultura extraordinar de fecundă în urmări a iezuiţilor (Karl Rahner fiind reperul său dintre teologii secolului trecut), cu experienţa pastorală din America Latină şi cu o formaţie teologică desăvârşită la Frankfurt am Main, sub influenţa lui Romano Guardini. Peste toate, stăruie întrebarea: care va fi direcţia de acţiune caracteristică a Papei Francisc?
Se ştie prea bine că papii aleşi în perioada postbelică au marcat, fiecare, istoria. Bunăoară, Ioan al XXIII-lea şi-a asumat acel aggiornamento teologic şi eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rară calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung şi alţii) care au lucrat la elaborarea declaraţiilor de cotitură ale Conciliului Vatican II, Ioan Paul I a lansat tema angajării Bisericii de partea democratizărilor din societate, Ioan Paul al II-lea a contribuit la restructurarea geopolitică a lumii lărgind această temă, iar cel mai mare teolog care a urcat în scaunul petrin în ultimele patru secole a făcut din răspunsurile creştinismului o referinţă fundamentală în cultura timpului nostru. Cu Benedict al XVI-lea, s-a ajuns la etalonul neobişnuit de înalt ca suveranul pontif să fie nu doar teolog de cea mai mare anvergură, legitimat de opera ori
