Atunci când nu sunt prea ocupaţi să se burzuluiască la „bandiţii” - mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, cu siguranţă, ce semnificaţie avea acest cuvânt în anii prigoanei staliniste – care le tulbură liniştea în care-şi mănâncă pensiile ce taie respiraţia românului de rând, torţionarii Vişinescu şi Ficior mimează inocenţa.
Pe alocuri, chiar pacea sufletească pe care o dă conştiinţa ducerii la îndeplinire „întocmai şi la timp” a unui ordin primit de la superiori.
Parţial, cei doi – şi ceilalţi precum ei, care vor mai apărea pe firmament nu peste foarte mult timp, după cum promit oficialii Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – au dreptate. Nu pot convinge, însă, pe nimeni - iar mărturiile puţinilor supravieţuitori ai închisorilor comuniste confirmă pe deplin acest lucru - că nu au pus şi ceva în plus peste acele ordine, că nu au adăugat ceva din propria lor bestialitate în tratamentul pe care-l aplicau deţinuţilor.
Însă, în aceste zile, mai precis de când atrocităţile comise de buzoianul Vişinescu au ieşit la iveală, nimeni nu a scos vreun cuvinţel despre cei care au dat acele ordine în spatele cărora încearcă să se pitească cei doi torţionari. Vedeţi, povestea de faţă seamănă mult prea mult cu cea a deconspirării foştilor informatori ai poliţiei politice comuniste, ai Securităţii. Au fost arătaţi cu degetul, în majoritate, micii informatori, oameni mărunţi, care nu au ezitat nici măcar
a-şi pârî rudele apropiate, şi nu din convingere ori din ataşament faţă de regimul comunist, ci de dragul de a obţine niscaiva avantaje materiale ori profesionale. Oameni pe care şi astăzi îi întâlnim la tot pasul, chiar şi printre tinerii neatinşi de morbul comunismului. Despre şefii acestora, despre cei de la care a pornit răul, aproape niciun cuvânt!
Culmea este că, în ambele cazuri, vinovaţii morali sun
