Vişinescu, Ficioru, Goran, Vlad şi alţii ca ei. Abia după un sfert de veac se confirmă, chiar şi fără voie, o evidenţă: teroarea a avut chip. Cum are şi azi, cu adresă fixă şi pensie generoasă, mult mai mare decât venitul unui medic sau dascăl, virată prompt în cont. Lună de lună. Indiferent de anotimpul politic şi de numărul crimelor.

Cu riscul de a mă repeta: marea ispită în postcomunism este să considerăm comunismul un fel de cataclism, forţă oarbă dezlănţuită în istorie. Împotriva căreia nu puteai face mare lucru. Eventual, să fugi, să te refugiezi în lumea neatinsă, aparent, de ciuma roşie. Or, dictatura proletariatului a fost un experiment social de anvergură, aplicat în exclusivitate prin violenţă, de unde şi numărul uriaş de victime la nivel planetar: o sută de milioane! De la foamete la deportări şi de la revoluţii culturale la închisori, comunismul a reuşit performanţa de a distruge sistematic, în baza unei raţiuni pervertite, valorile şi reperele care ţin la un loc umanitatea.

Victoria tardivă a comunismului rezidă în accentuarea caracterului neverosimil al răului pe care l-a produs. Se trăia mai bine pe vremuri, aveai probleme doar dacă nu îţi vedeai de treabă, capitalismul nu este mai bun, democraţia nu este perfectă nici ea – asemenea afirmaţii estompează masiv portretul unei epoci infernale. Mai cu seamă în detaliile biografice: de la denunţarea soţului de către soţie la excluderea din facultate pe motive de „origine nesănătoasă“, de la cenzura corespondenţei la ascultarea telefonului, de la cozile interminabile la destinele curmate în locuri precum Periprava, Râmnicu Sărat, Mislea, Sighet, Jilava, Aiud sau Piteşti.

Nimic, dar absolut nimic din ce s-a petrecut în comunism nu a fost rodul întâmplării, al accidentului. În spatele exceselor, al cultului personalităţii, supravegherii paranoice, al lipsurilor şi tuturor forme