Ne-a luat nouăsprezece ani în cap să reuşim să găsim o cauză la care să se adune destui oameni să înconjoare Casa Poporului ţinîndu-se de mînă. Am aflat cu ocazia asta că cinci mii de oameni sînt suficienţi. Între timp, Piaţa Constituţiei a fost umplută de multe ori de mulţime, la recorduri Guinness cultivate de primari (cea mai mare mămăligă, de exemplu) sau la concerte Pink Floyd sau la mitinguri electorale. Dar aşa, de amorul artei, din solidaritate pentru ceva ce nu priveşte şi nici nu distrează pe nimeni direct, din revoltă faţă de o încălcare flagrantă a integrităţii publice, din prea plinul unui sistem de valori nou, alternativ, sătul să fie tratat ca excepţie marginală cînd el contestă direct şi nemijlocit acel interes personal, brutal şi fără scrupule care stă la baza vieţii noastre private şi publice, asta nu se mai întîmplase. O fi un pas mic pentru rezolvarea chestiunii de la Roşia Montană, dar e un pas mare pentru democraţia românească.

Aţi auzit probabil de multe ori că ”nu putem sări peste umbra noastră”. În contextul culturii politice, asta înseamnă că dacă ai milioane de votanţi sub pragul de 200 de euro pe lună cultura de supravieţuire, nu cea de realizare ca fi dominantă. Omul sărac se gîndeşte doar la ziua lui de mîine, nu îl interesează politica, votează cu cine îi dă o bucată de pîine fără a cîntări cît i se cuvine. Elita politică profită de un asemenea electorat şi e pe faţă cinic prădătoare, incapabilă de vreo construcţie: să fi văzut cum şi-au dat toate partidele mîna la o discuţie de mai devreme în acest an despre votul preferenţial, cînd am sugerat că am putea da votanţilor libertatea să aleagă nu doar între partide, ci şi între candidaţii aceluiaşi partid. Într-o secundă au fost cu toţii de acord că votanţii sînt cretini, că dacă-i pui, de exemplu, în ordine alfabetică pe candidaţi o să se aleagă acela cu A, şi aşa mai departe (d