Tradiţionala cutumă a vârfurilor politice româneşti de a încerca să repurteze succese externe în loc de a da satisfacţie dorinţelor legitime de acasă pare mai departe de realităţile imediate ca oricând.

Marea speranţă a intrării ţării noastre în spaţiul Schengen pare mai departe decât oricând… Pe de o parte, o zădărnicesc criticile olandeze la adresa ineficienţei luptei cu corupţia, deşi nu arestările şi incriminările în justiţie ale unor demnitari au lipsit în ultima vreme. Pe de alta, criticile franceze referitoare la „invaziile nomade“ din România şi din Bulgaria promit să mai ţină destul timp pe loc avansul ţării noastre către spaţiul european încă necucerit.

Am trecut, cum s-ar zice, de curte, am intrat şi în hol, dar stăpânul – altminteri vivace şi aparent cordial – nu pare dispus să ne primească în salonul unde se pun la cale treburile de interes comun. Cei dinafara ogrăzii se uită prin gard în urma noastră, invidiindu-ne pentru că, oricum, răsadurile de flori, iedera şi copacii fac respirabil un aer proaspăt. Ceea ce ei ignoră este însă că stăm încă în picioare, tropăind nerăbdători, lângă cuierul cu haine costisitoare.

În Franţa, aliata noastră tradiţională – în virtutea apartenenţei la ginta latină şi a socotirii României, pentru multă vreme, avanpost francez în răsăritul Europei –, dreapta naţionalistă vociferează prin vocea doamnei Marine Le Pen împotriva acceptării noastre. Nu asta e grav, căci fiica veteranului Jean-Marie are şi imperative mai ambiţioase: vrea să se desfiinţeze spaţiul Schengen însuşi. Grav este că forţele politice de echilibru, reprezentante ale liniei democrate în politica ţării, se declară ele înseşi rezervate. Exact în aceşti termeni s-a şi referit Manuel Valls la chestiune, declarându-se „mai mult decât rezervat“.

Ce poate însemna, concret, mai mult decât rezervat? Desigur, nu altceva decât părăsirea rezerv